Dar forţa Pinei stă - aşa cum ea însăşi i-a spus unei dansatoare - tocmai în fragilitatea ei răvăşitoare şi în puterea ei subtilă de seducţie, o seducţie complet autonomă faţă de arsenalul impus de o cultură tradiţională. În arta coregrafică a artistei germane locuiesc împreună, imposibil de demarcat, imposibil de separat - geometria perfectă şi iraţionalitatea complet des-frânată. Peste logica masculină a organizării tehnice desăvârşite, apare Femeia-dansatoare, canalul de explozie a furiilor naturii, atentând direct la solul matematic în care actele artistice îşi au rădăcina. Construcţia admirabilă a scaunelor atent aşezate de bărbaţi e surpată prin chiar simpla prezenţă a Ei.
Scoase din minţi şi extatice, fie că vorbim despre Le sacre du printemps sau Caffe Mueller, femeile (care se sustrag, în permanenţă, prin această formă de dans, tuturor criteriilor-standard de feminitate) nu se tem să îşi articuleze extatic dragostea şi pasiunea copleşitoare pentru viaţă, îngrozind bărbaţii inerţi sau cruzi din faţa lor. Dar ele sunt, în acelaşi timp, fundamental libere; Pina îşi învesteşte dansatoarele cu o libertate a spiritului la care dansatorii ajung numai împrumutând din trăsăturile specifice zonei femininului, aşa cum se poate vedea în duetul unor bărbaţi care dansează într-un cub de sticlă. Fiind un amestec de tablouri din mai multe spectacole, mai mult sau mai puţin îndepărtate cronologic şi estetic, filmul lui Wenders temperează aceste furtuni de violenţă prin îmbinarea unor astfel de secvenţe cu scene suave şi complet luminoase - cum este apariţia dansatoarei care face flori din rochia ei aerată sau câteva momente de duete care marchează forme de iubire împărtăşită.
S-ar putea crede că redarea tridimensională a imaginii facilitează tocmai accesul la frumuseţea corpului dansant, fiind capabil să simţi altfel, mulţumită unei perechi de ochelari, fiecare fibră şi fiecare mişcare de tendon a dansatorilor. Însă dezamăgirea a venit tocmai de la ceea ce se presupunea a da farmecul aparte acestei producţii - din zona unui tip de vizualizare care îţi permite să vezi mult, cât mai mult din ceea ce e foarte posibil să nu poţi vedea niciodată cu ochii tăi în carne şi oase. Aş putea trece peste experienţa subiectivă şi personală a faptului că nu am simţit deloc mai multă senzualitate decât aş fi perceput neavând instrumentul "magic", ba chiar am trăit pe alocuri senzaţia că urmăresc nişte personaje dintr-un film animat. Ceea ce mi-a ridicat cu adevărat întrebări în legătură cu legitimitatea combinaţiei tanztheater şi formula 3D este dacă nu cumva, Wim Wenders face, fără să vrea, un deserviciu semnificaţiilor depline ale dansului contemporan. Pentru că puritatea percepţiei corporale şi fizicalitatea nu stau, în acest tip de dans, în apropierea efectivă de subiect sau în senzaţia pişcătoare a celor câteva secunde în care ţi se pare că atingi trupul dansatorilor şi că dansezi tu însuţi cu ei.
Dansul are în sine mult mai multă forţă decât va putea avea vreodată un artificiu precum 3D-ul. Astfel încât mă întreb dacă nu cumva insinuările, subtilităţile clar-obscure, întunecimile rafinate pe care le percepi păstrând o sănătoasă distanţă faţă de performer, fie că te afli în sală sau chiar în cazul mai trist al unei vizionări 2D, nu sunt mai apropiate de programul estetic al însuşi dansului contemporan. Important nu e cât de departe reuşeşti să ajungi cu privirea sau cu iluzia că..., ci cât poţi să absorbi din ceea ce ţi se oferă într-un anumit moment, în totală independenţă faţă de ultimele trenduri tehnologice. Iar această absorbţie, când se produce în mod real, se numeşte adevăr şi el este mai puternic decât iluzia construită cu migală. De ce am avea nevoie să vedem Kontakthof în 3D? Pentru a spori plăcerea spectatorului? Dar dacă plăcerea spectatorului nu e la fel de mare lăsându-se invadat de coregrafie şi fără 3D, înseamnă că ideile artistei nu mai sunt la fel de atractive şi de pasionante fără binecuvântatul ajutor al micii găselniţe vizuale? Aici este deserviciul indirect pe care Wim Wenders fireşte că nu a avut intenţia să îl facă. Dar un film-omagiu care propune o figură unică a dansului contemporan nu are nevoie de alinierea la criteriile unei ideologii cinematografice dispuse să îşi răsfeţe cât mai mult spectatorul / clientul.
Dincolo de aceste frustrări, Pina rămâne un film extraordinar şi de neratat, chiar dacă frustrării legate de realizarea vizuală i se adăugase, în primă instanţă, aceea că Pina însăşi apare prea puţin. Însă evocarea ei prin intermediul propriilor dansatori este, de fapt, un gest solemn din partea lui Wenders, căci, dacă ar fi făcut un film documentar în care ea să ocupe locul central prin prezenţa directă, regizorul ar fi oferit, pur şi simplu, un film "despre" ea, putând lăsa impresia că Pina ar putea fi cumva definibilă sau portretizabilă. Dar faptul că a renunţat de la bun început la această pretenţie de exhaustivitate nu face decât să demonstreze că regizorul a cunoscut-o şi a preţuit-o, într-adevăr, pe extraordinara coregrafă.
În Pina, nu o găsim atât pe Pina - pentru asta ar trebui urmărite efectiv spectacolele ei -, cât mai degrabă urmele radicale pe care le-a lăsat în cei pe care i-a format. Cum i-a format? "Nebunie", "privire", "căutare", "tăcere" sunt câteva dintre cuvintele-cheie care apar recurent în discursurile dansatorilor despre fosta lor maestră. Chiar dacă şi în acest punct se mai strecoară clişee ("Pina dansează acum printre nori"), resuscitările pe care foştii ei colaboratori - "copii" ar fi mai potrivit să-i numim - prin intermediul amintirilor sunt cu adevărat remarcabile. "A da vocabular" cuiva lipsit de limbaj este o misiunea christică, pe care Pina şi-a împlinit-o cu vocaţie până în ultima clipă.
Ultima clipă. Trenurile circulă ţepene prin oraş. O femeie stranie şi isterică face show într-unul dintre ele. Una adună frunze cu aspiratorul, iar alta aleargă fără ruşinea că pare disperată după bărbatul dorit cu violenţă. Un bărbat refuză să îşi ţină moarta în braţe. Bărbaţi şi femei îşi scot la lumină tot pathosul şi se luptă printre stânci invadate de apă. În Pina, totul e în mişcare - nici vorbă, deci, de "ultima clipă".