Pariul pe care îl face regizorul Wim Wenders (distins cu Leul de Aur în 1982, la Festivalul de la Veneţia, şi cu un Palme d'Or la Cannes, doi ani mai târziu) e şi tehnic, şi conceptual. Pina e în 3D, ceea ce sporeşte senzaţia de prezenţă fizică "în poveste" (un motiv în plus să experimentaţi, fiindcă e primul film de artă în 3D din cinematografele româneşti), iar Wenders decodifică dansul prin suprapuneri spectaculoase de imagine şi mişcare. Mai cu seamă, însă, filmul e un pariu emoţional. Şi pentru regizor, şi pentru spectator.
Expresionismul extrem
Wim Wenders începuse lucrul la film când Pina Bausch a murit, în 2009, la 68 de ani, bolnavă de un cancer cu care fusese diagnosticată cu doar cinci zile înainte. Coregrafa germană, una dintre cele mai influente şi mai charismatice prezenţe ale dansului contemporan din lume, revoluţionase mişcarea şi emoţia alături de compania pe care a condus-o, Tanztheater Wuppertal, impunând conceptul de teatru-dans.
Memorabile şi prezente şi în film, spectacolele ei ca Ritualul primăverii (1975) sau Café Müller (1978) sunt mărturii ale unui expresionism extrem; pentru Pina, orice nu putea fi exprimat în cuvinte îşi găsea un limbaj în dans. Căuta poziţii, arcuiri şi decoruri pentru fiecare stare - de multe ori spunea despre scenă că e "prea goală". De la moarte la extaz, iubire, durere, putere sau fragilitate, la imaginea regală a lunii - da, exprimată de un trup uman -, Pina căuta şi găsea; în Café Müller, spectacol de-o melancolie sfâşietoare, femei şi bărbaţi se izbesc repetitiv de scaunele de pe scenă (zeci de scaune, ca şi cum ar fi stropi de ploaie), se îmbrăţişează, se despart.
Pina a pătruns în regatul mişcării
"Ratasem spectacolele Pinei fiindcă locuiam în Statele Unite. Întors în Germania, toţi prietenii mi-au spus: «Trebuie să le vezi!». Le-am zis: «Dans? Nu, nu mă interesează». M-au obligat să merg, pur şi simplu. În sală, m-am simţit ca lovit de trăsnet şi-am fost convins că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată", povesteşte Wim Wenders. "Pina a pătruns în regatul mişcării şi a vorbit despre ce trăim, despre toată suferinţa şi emoţia noastră mai bine decât oricine altcineva."
Pina Bausch şi Wenders s-au apropiat, iar în 2009 au început să lucreze împreună la un nou proiect: un film despre dans în 3 D. Când Pina a murit, Wenders a înterupt filmările: "Filmul era despre ea, cu ea...". Dansatorii din Tanztheater Wuppertal au fost cei care l-au convins să finalizeze proiectul. De aceea, poate, Pina se apropie de ideea unui documentar aproape fanatic.
Şi Almodovar a omagiat-o pe Pina
Dansurile, redate cu un control introspectiv al camerei de filmat, care creează o înlănţuire vizuală intensă şi sculpturală, sunt întrerupte de mici mărturii ale membrilor trupei. Scurtele declaraţii conturează şi mai puternic imaginea unei fiinţe enigmatice, capabilă să subjuge totul prin simpla prezenţă: "Când lucram, Pina nu ne spunea nimic altceva decât «trebuie să mai căutaţi»", îşi aminteşte unul dintre dansatori. O altă membră a trupei duce dialogul într-o zonă mistică, implorând-o şi invocând-o pe Pina: "Ceilalţi îmi spun că i-ai vizitat nopţile, în vis. Pina, te aştept şi eu să vii".
Prezenţa Pinei Bausch pe ecran - Wenders foloseşte şi câteva imagini rare în care coregrafa apare lucrând sau dansând - e emblematică. Cu trupul fragil şi ochii plini de forţă, părul lung până peste umeri, Pina e prezentă poate şi mai puternic tocmai atunci când e absentă. Wenders n-a fost singurul regizor fascinat de Pina Bausch. Almodovar a omagiat-o în Hable con ella, Fellini a distribuit-o în E la nave va. Dansul ei e despre a rămâne gol, în toată splendoarea spiritului şi a-i lăsa pe ceilalţi să tragă cu ochiul la această intimitate.Un exerciţiu în care se-ntâlnesc şi fragilitatea extremă, şi curajul orb. O spune şi unul dintre membrii companiei: "Cu Pina, totul e despre iubire şi suferinţă. Şi singurătate".