Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film de animaţie anim'est 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anim'est 2011, stors de zest!


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O bătrânică fioroasă tânjeşte neostoit după soţul dispărut. Un umanoid gelatinos ca o amibă îşi pierde inima într-o încleştare mută de tentacule tăioase. O găinuşă obsedantă apare imperturbabil în diferite ere, spre exasperarea Omului, în felurite ipostaze - de la funcţionăraş cuminte la băiat de cartier şi zombie apocaliptic. R-ul este un laitmotiv într-o epopee comună. China conduce lumea tacit şi imperturbabil, prin gesturile mecanice ale omuleţilor cu chip pietrificat. Un burlac alcoolic, însingurat, cu figură de viermişor păros îşi caută cu încăpăţânare fericirea - şi culmea, o găseşte! O domnişoară bizară cu porniri sepulcrale îşi află împlinirea în prietenia cu o stafie. Un fabricant de becuri cu viaţă monocromă întâlneşte dragostea la lumina unui... bec. Unul absolut. Un bacil abstract creşte, hrănindu-se cu haos sonor. O fabrică de bumbac din Nord-Vestul Angliei este redată prin decupaje dezlânate. Un cadavru aparent este ucis, răsucis, apoi ascuns de presupuşi criminali succesivi. Anarhie narativă. Amalgamare de expresie. Pălărie dadaistă.

Nicidecum. Firul roşu din talciocul de imagini este furtunaşul unei perfuzii de care atârnă, în loc de punga cu ser, o oiţă minimalistă. Ghici, ciupercă, ce-i: un calup din competiţia internaţională a animaţiilor de scurtmetraj din cadrul Festivalului Anim'est 2011, pe 12 octombrie 2011 la cinematograful Patria din Bucureşti, de la orele 20:00. Multă lume, mult roz, multe oiţe şi multe fiţuici pe care publicul putea să voteze filmul preferat, sau să dea note de la 1 la 5.

Când mergi la film, ce vezi în faţă, pe ecran, e menit să te absoarbă. Însă deopotrivă de acaparator, ba chiar extrem de interesant poate fi ceea ce auzi în spate. Vocile din ceafă, una feminină, joasă şi placidă, cealaltă - masculină, subţirică şi entuziastă îmi dădeau de înţeles că e vorba de un el şi o ea. Însă discuţia purtată între cei doi îmi lăsa mai degrabă impresia futuristă a unor calculatoare cu niscaiva siguranţe sărite, în timp ce inventariau programul întregului festival. În lumina difuză din sală nu aş fi putut nici măcar să citesc cu viteza cu care ei vorbeau despre cutare film, cutare proiecţie, cutare eveniment. Au pomenit zeci. Cel puţin. Eram martora unui calcul minuţios pe zile şi ore, înfăptuit de nişte veritabile calendare umane: "Aş vrea să văd..." "Mergem la...?" Şi totuşi, agitaţia lor atomică nu lăsa în urmă vreun tumult de pasiune, ci doar o dâră groasă de amatorism. Pentru că cei doi devoratori de animaţie evaluau obiectul interesului lor doar în termeni de "mişto", "ok" şi "naşpa". Ce-i drept, uneori cu nuanţări subtile, prin "foarte".

Au tăcut când s-a aprins proiectorul. Un sinucigaş a supravieţuit nelămurit după ce s-a aruncat de la etajul X şi s-a înfipt adânc în asfalt, iar un iepure de pluş antropomorf, cu mină sadică, s-a oferit să împartă colacul de WC cu un individ stupefiat - spoturi Anim'est 2011. Pe urmă a apărut bătrânica. E fioroasă pentru că împrumută alura figurinelor de plastilină ale lui Tim Burton, izul lor straniu. Personaj principal al scurtmetrajului croat Dove sei amore mio (2011, 10'30). E cocoşată. Oftează. Gâfâie. Are ochi aparent monocromi, însă cu sclipiri oţelite. Şi coşmaruri. Îşi duce rămăşiţele de viaţă monotonă într-un oraş plămădit din bucăţi de carton. Ronţăie pâine prăjită cu unt. Netezeşte cămăşi cu fierul de călcat. Se războieşte perpetuu cu o muscă bâzâitoare. Macină o dragoste sfredelitoare pentru soţul ei, pilot dispărut de tânăr, căruia îi lustruieşte melancolic portretul în timp ce ascultă la nesfârşit tangoul italienesc Dove sei amore mio. Ziua. Noaptea se pierde în hăţişul tenebros al unei păduri, având mereu la orizont silueta obsedantă a celui iubit. Când să-l atingă... se trezeşte. Păpuşa din vitrină învie într-o lumină spectrală şi dansează în paşi adăugaţi de tango. Bătrânica iese din casă. Vecina imobilă şi iscoditoare de la geamul din dreapta sună la Salvare. Bătrânica se sperie. Grăbeşte pasul. Respiră sacadat. Icneşte. Intră într-un gang întunecos, din care se vede numai o dungă de cer. E suficientă. O targă. Un sicriu văzut dinăuntru. Pădurea. Umbra pilotului drag. Asaltul păsărilor negre. Arde. Crusta trupului bătrân de desprinde. Redevine tânără. Mugurii irup. Aleargă pe câmpul înflorit, însorit, umbrit numai de trecerea unui avion. Tango difuz, un balans captivant de realitate mucegăită, metaforă şi oniric, prozaic şi lirism.

Heart (SUA, 2010, 8'), cel de al doilea scurtmetraj din competiţie, catapultează pe ecran nişte creaturi gelatinoase, polimorfe, în alb şi negru, punându-le într-un conflict violent de pseudopode tăioase, într-un cadru neutru, selenar. Figurile au o oarecare tuşă antropomorfă, prin linii, dar mai ales prin laitmotivul peliculei - inima. Ea pulsează, este singurul lucru roşu în micro-universul de nonculori al personajelor. Totodată reprezintă legătura dintre un el şi o ea - mai degrabă esenţe decât genuri, care, odată creată, devine indestructibilă. Dar şi mărul discordiei dintre el şi adversarul său, probabil pentru ea. Sau pentru însăşi inima. Cert e că fleica roşie, vibrândă, devine principiul vital al acelei felii de lume. Când, învins de duşman, el îşi pierde inima, moare. Iar povestea reîncepe.

A Morning Stroll (Marea Britanie, 2011, 6'47) e filmul cu găinuşa, realizat după o poveste cu titlul The Chicken. Găinuşa senină şi imperturbabilă, găinuşa machiavelică şi hăituitoare. Găinuşa nemuritoare. Întâi şi întâi suntem martorii unui episod din 1959. Siluete liniare, plate, naive. Alb-negru. Un funcţionăraş aşezat îşi face plimbarea de dimineaţă, când înainte îi iese un pui rotofei şi inofensiv, dar cu pasul hotărât. Cioca-cioca... cu ciocul într-o uşă. Uşa se deschide. Puiul dispare. Funcţionăraşul, nu fără o umbră de mirare, îşi continuă plimbarea. Anul 2009. Altă viaţă! O Londră tridimensională, puternic colorată. Un băieţaş de cartier, dotat cu sneakerşi şi I-Pod, îşi face plimbarea de dimineaţă. În cale îi iese... puiul. Şmecheraşul are o tentativă de a-l filma, însă atenţia îi este răpită de jocul lui cu scheleţi. Cioca-cioca. Uşa se deschide misterios, se închide, pe pui îl înghite. Suspansul creşte. Anul 2059. Debut interstelar. Peisaj apocaliptic. Ruine, cadavre zemoase, sânge. În loc de funcţionăraş şi de băiat de cartier - un zombie tumefiat, cu ochii exoftalmici învineţiţi, plăgi supurânde, vene atârnătoare şi jumătate de creier la vedere. Cine apare de după un colţ de stradă dărâmat? Un pui senin, fireşte! Însă când picătura chinezească era gata să umple paharul exasperării, cadavrul umblător se metamorfozează violent, urmăreşte şi terorizează puiul. Fugă, piteală, zbucium, trânteli. Cioca-cioca, uşa se deschide, puiul scapă la mustaţă şi se înfulecă pofticios dintr-un bol cu boabe. Bătrânelul de după uşă pune la loc cele x lacăte, arborând o figură nelămurită, atemporală.

[R] (Franţa, 2011, 12'34) este o epopee comună pe fond negru-sepia, într-o păsărrrească cu rrrezonanţe frrranţuzeşti. E povestea unui Rrrică, care-o fi ştiut să zică... numai că nu ştia să scrrrie. Nici pe r, nici pe altele. Eşecul "academic" îl conduce mai întâi la o slujbă într-o tipogrrrafie, apoi, după o încăierrrarrre cu nişte derrrbedei, dirrrect la judecată. R-ul este omniprrrezent - ziarrrele, uşile, ferrrestrrrele, steagurrrile, clădirrrile - TOATE au forrrmă de r. Până şi verrrdictul judecătorrrului este însemnarrrea cu r, cu fierrrul înrrroşit. Şi totuşi, limanul se întrrrezărrreşte şi eliberrrarrrea de sub terrroarrrea r-ului surrrvine în sfârrrşit. Cum? Nu ştiu. Pesemne că s-a întâmplat într-un moment de visarrre. Cerrrt e că tipul sfârrrşeşte ca lustrrragiu.

Made in China e făcut în Bulgaria. În 2010. Şi are 5 minute. Timp destul ca să demonstreze, tacit şi monumental, că mititeii cu piele galbenă, ochi alungiţi şi limbă cântată ne au la degetul mic. Mic de tot. Boris Despodov şi Dobromir Dimitrov, regizorii, ar fi putut să demonstreze foarte lesne că le datorăm chinezilor până şi cei 2010 ani din ultima noastră eră. Dar n-au vrut. Nu era nevoie. Ne-au făcut knock-out chiar şi aşa - dintr-un colaj cu câteva evenimente majore ale secolului XX. Lenin agită mulţimile roşii, bolşevice, pe timpul Revoluţiei din 1917. Hitler seduce masele într-un discurs din 1943. Neil Armstrong face primii paşi pe Lună în 1969. Turnurile Gemene sunt sfărâmate de avioane teroriste în 2001. Chinezii fabrică suveniruri pe bandă rulantă: cu Lenin, cu Hitler, cu Armstrong, cu World Trade Center. Omuleţi gălbui multiplicaţi în cadru ca între oglinzi paralele înnoadă cu mâini hărnicuţe şi mişcări repetitive iţele unui secret mondial: foarte ieftina producţie de masă. China pare să înglobeze tot, în hale şi galantare. Iar cei de la Rammestein ar trebui să-şi schimbe urgent refrenul cu We All Live In America!

The Not-So-Great Eugene Green (Australia, 2009, 13'09) e povestea tristă a unui neadaptat. Eugene Green era o victimă însingurată a scepticismului semenilor. Dar aveau şi ei motive! Un pitic ca o râmă ciolănoasă, cu ochi bulbucaţi, peri nelalocul lor, zâmbet umed şi dornic. Avea o relaţie strânsă cu televizorul lui şi gâlgâia zgomotos, ciudat, tot soiul de lichide alcoolice, uneori chiar sulfurice, ţinând cont că era chimist. Dar experimentele de socializare nu prea îi ieşeau. Până într-o zi, când o întâlneşte pe EA, o şi-mai-pitică ochelaristă şi îndesată, un fel de Dexter în variantă feminină, care îl invită la petrecerea de Crăciun. Eugene Green întrezăreşte şansa unui nou început. Aşa că se spală bine. Se rade scrupulos (nu şi pe spate însă - acela nu era vizibil în oglindă!). Îşi ia jobenul, o floare, visele la purtător şi pleacă. În discotecă o întâlneşte pe EA mai mult sau mai puţin metamorfozată, adică fluturândă într-o rochie roşie, cu sânii animaţi flasc. Gentileţea lui Eugene pare să îi producă însă un entuziasm exagerat, pentru că slobozeşte un urlet supranatural, care suprimă cadrul pentru câteva clipe şi îl catapultează pe din-nou-tristul-şi-părăsitul Eugene în stradă şi ploaie. Îl calcă o maşină. E readus la viaţă prin electroşocuri, dar cade în apatie. Din lâncezeală nu-l trezeşte decât EA, care vine la spital cu flori. Însă ţipă iar. Zguduie oraşul. Şi iar dispare. Suspect. Totuşi, melancolicul, respinsul, neînţelesul geniu pustiu Eugene Green îşi găseşte fericirea: în căruciorul cu rotile, cu un picior straşnic ghipsat, îi distrează cu giumbuşlucuri pe copiii din spital. Nu e el chiar aşa grozav. Dar cei mici îl iubesc.

The Lady Paranorma (Canada, 2010, 6') e un fel de Corpse Bride care nu a murit încă. Dar aşteaptă asta cu nerăbdare. Trăieşte însingurată într-o încăpere. Tace. Merge prin oraş ca o somnambulă. Bărbaţii şi femeile o iscodesc, o bârfesc, o privesc ca pe o ciudăţenie. Nu că n-ar fi. Lady Paranorma aude glasuri de pe lumea cealaltă şi simte o chemare usturătoare către ele. Însă în taină nutreşte dorinţa de a avea un prieten, un suflet-pereche. După o tânjire îndelungată, năzuinţa i se îndeplineşte. Însă ad litteram. Pentru că sufletul ei pereche nu are trup. Sufletul ei pereche este o fată care murise sub un morman de stânci prăvălite, în timp ce îşi acorda chitara. Lady Paranorma îi simte chemarea şi porneşte săpături ambiţioase în mormanul de pietre, până când acesta o înghite. Şi moare, în fericirea ei necrofilă. Lasă în urmă dâra aspiraţiei împlinite - două balansoare goale în faţa geamului de unde până mai deunăzi privea şi aştepta chemarea. Până la urmă, Lady Paranorma e o Corpse Bride fără corpse.

Luminaris (Argentina, 2011, 6') nu e un film despre becuri. Deşi ele apar cel mai des. Însă e o epopee muncitorească a vieţii monotone şi monocrome, a acţiunilor repetitive până la exasperare, în genul Timpurilor Noi ale lui Chaplin. De data aceasta nu avem de-a face cu desene, ci cu decupaje fotografice. Oamenii sunt bucăţi reale, deşi cu accente uşor suprarealiste. Circulă pe roţi. Gândesc în scheme pe care le scot din ureche. Poartă halate albe. Scuipă becuri. Ingurgitează bile de sticlă înainte de culcare pentru a creşte randamentul, în aşteptarea BECULUI absolut, becului apoteotic. În lumea mecanizată are însă loc o ruptură de nivel. Dragostea, bat-o vina! Chiar dacă se manifestă sub forma reuşitei tehnice de a plămădi becul mult-aşteptat, fapta e rezultatul acţiunii împreună. Iar becul devine luminos ca un soare, apoi, sub forma unui balon cu aer cald, le înalţă pe cele două figuri cu aer interbelic către slava cerului şi către sărutul perfect.

Tatamp (2011, 5'38) e japonez. Prin urmare e ceva radical diferit, dulce-picant, de o graţie bizară şi care scapă precum orezul din beţe sau precum metafora - minţii obosite. O succesiune de forme abstracte, culori aprinse şi scârţâituri, hârjâieli şi ţipurituri ritmice, asurzitoare, care au stârnit extazul sălii. Intenţie de a genera divertisment prin creaţie abstractă, în termenii preţioşi ai regizorului. Pe ecran - ciupercă. Amibă. Libelulă. Măsea. Melc. Miriapod. Petală. Larvă. Tentacule. Aripă de fluture. Ochi. Ăsta chiar e dadaist. Concept: Mirai Mizue, care a cântat explicaţii despre musicalul său "cu celule" în sala cinematografului Patria, cu traducătoarea după el. Pletos, roşcat, suspect de înalt pentru un asiatic. Venise direct de la Tokyo, după un zbor de 9 ore şi jumătate.

Spin Spun Span (Marea Britanie, 2010, 4'31). Emily Howells şi Anne Wilkins au lucrat cot la cot la această producţie, timp de două luni încheiate, după cum au mărturisit în sala Patria. Ideea de bază a conceptului este dată de încercarea de a reda în manieră suprarealistă o călătorie într-o fabrică de bumbac din Nord-Vestul Angliei. De fapt, ne întâlnim cu roţi ornamentate, măgari, siluete feminine, cifre, litere, ochi, ţesătoare, organe, dungi, forme abstracte, siluete de acrobaţi, căprioare, păsări, lei, gheparzi, hărţile continentelor şi afişe de circ. We spin for the world, the world spins for us e morala. Puse cap la cap, informaţiile ar putea, la o adică, reda intenţia iniţială. Dar e un puzzle cu 1000 de piese, succedate rrrapiiid înaintea ochilor privitorului.

Overcast (2011, 9'25) e făcut în Canada, însă regizorul Velislav Kakazov e bulgar. Îl cunoşti după accent, deşi a vorbit puţin, refuzând subtil să divulge de unde i-a venit ideea acţiunii din film. Întrebare usturătoare, de altfel, pentru că scenariul ar putea fi o mărturie a unui umor englezesc foarte, foarte negru, sau al tenebrelor civilizaţiei slave sud-dunărene. Pe nişte fundaluri extrem de colorate şi expresive pentru lehamitea mărturisită a regizorului faţă de ceea ce înseamnă background, se petrec evenimente sadice. Un bărbat se urcă pe acoperişul casei lui şi-l pune gaia să guste un deget dintr-o substanţă vâscoasă, gălbuie, lăsată de o cioară, în cantităţi industriale, pe antena parabolică. Consecinţa - la nivel olfactiv sau gustativ, nu vom şti niciodată - este fatală. Omul cade de pe scară, se înfige în pământ şi rămâne ţeapăn. Nevastă-sa constată starea cu stupoare, îl urcă frumuşel în camionetă şi porneşte brrrum-brrrum şi suspinând, printre frunze arămii, către spitalul de unde ambulanţa a întârziat să apară. Însă ţeapănului nu-i era dat să ajungă prea repede în cabinetul medicului plictisit. Rigor mortis, bată-l vina! Sau inerţia. Sau soarta. Cert e că omul cade din camionetă şi rămâne pe şosea. Trece un camion peste el. Scrâşnetul carnal al roţilor îl face pe şofer să coboare. Constatând cu stupoare că este un criminal, se hotărăşte să fie şi laş - îl ascunde pe ţeapăn într-un tufiş. Pleacă. Vine un vânător care urmăreşte un iepure, iepurele - pişicher şi antropomorf - se ascunde în tufişul acela, vânătorul trage. Constată şi el că e un criminal, aruncă hoitul în lac. Un braconier dinamitează lacul ca să omoare peştii, însă la suprafaţă, odată cu ihtiozaurii, iese şi fundul oropsitului ucis şi răsucis. Braconierul constată că a pescuit şi altceva decât peşti, aşa că într-un acces de sadism şi adoraţie faţă de propria piele îl leagă pe om de şina trenului, chiar în timp ce soţia ajunge la medic şi realizează cu stupefacţie că a pierdut pacientul pe drum. Salvarea hoitului, de acum devorat de ciori pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, stă într-o băbuţă inimoasă, care îl ia în cârca bătrână şi îl cară, şi îl cară, şi îl cară... până când se întâlneşte... - ei bine, deus ex machina, cu nevasta care pornise deja căutările. Recuperat, ţeapănul mâncat de ciori ajunge în sfârşit la medic. Electroşocuri, o pâlpâire de viaţă, nevastă leşinată şi trezită, chirurgie şi un happy-end dulceag pentru un banc atât de negru: O să îşi revină.

Dacă până şi un corp prăbuşit de pe casă, luat în roţi de un camion, împuşcat, înecat, dinamitat şi ciugulit de ciori îşi revine, nu se ştie însă când o să fie reanimat publicul cinefil român. Fiindcă la Patria cel puţin, festivalul nu a reuşit să reanime decât animaţia, după cum o declară şi sloganul. Spectatorii, în schimb, au tăcut (aproape) mâlc, ba din teama de a-şi pune ideile personale pe tarabă, ba dintr-un blocaj desăvârşit al lor. Iar cele câteva excepţii răzleţe n-au confirmat regula, dar nici nu ne-au făcut cinste. La finalul proiecţiilor, cu cei patru regizori în faţă (Emily Howells şi Anne Wilkins, Mirai Mizue, Velislav Kakazov), dornici să răspundă la întrebări, tinerii au tăcut... foarte mâlc. Ceea ce a dus la o linişte penibilă în aşteptarea unor nelămuriri care întârziau, la zâmbete de complezenţă şi la îndemnuri gâtuite ale amfitrionului de a lăsa timiditatea la o parte, într-o engleză precară. Probabil că sărăcia de idei şi cuvinte se circumscrie într-un fel unei anumite preferinţe pentru urât care domină întregul talcioc de imagini la care am fost martori, prin cultul pentru moarte şi putrefacţie, prin preferinţa pentru disproporţionalitate şi bizar. Pe de altă parte, s-ar putea lega de abundenţa informaţiei, văduvită de interpretare: "foarte ok", "cool" "mişto" "super" "şmecher" "mega-tare". Cineva le zumzăise în spatele meu nu demult.

Şi atunci, oare mai merită să faci un drum de 9 ore şi jumătate cu avionul?

Descarcă programul Anim'est, 2011 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film de animaţie anim'est 2011


0 comentarii

Spacer Spacer