Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film de animaţie anim'est 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scurtmetrajele câştigătoare la Anim'est 2011: poezie şi cinism la zi


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
The Gruffalo, câştigătorul Premiului pentru Cel mai Bun Film de Scurtmetraj din secţiunea Minimest, este o bijuterie animată plină de candoare, pe parcursul căreia îţi uiţi vârsta reală şi grijile. Căci toate grijile tale de adult sunt nişte fleacuri în comparaţie cu pericolele care îl pândesc pe şoricelul buclucaş şi stai cu inima încordată până îl vezi salvat din mrejele tuturor eventualelor necazuri, chiar dacă nu ţi-au plăcut niciodată şoriceii, nici măcar în Tom & Jerry. În filmul regizat de Jakob Schuh şi Max Lang, "the grufallo" este materializarea ciudată şi neaşteptată a unui gând imaginar al şoricelului. Dacă înainte de fiinţare gruffalo era salvatorul micii vieţuitoare care îşi construia scenarii năstruşnice pentru a scăpa de vulpea, bufniţa şi sarpele agresivi, după ce şoricelul dă nas în nas cu dubioasa creatură, aceasta devine o reală ameninţare. Isteţ şi agil, şoricelul reuşeşte să îşi sperie şi de data asta inamicul.

Un film pentru copii perfect realizat, cu imagini feerice şi cu structura clasică a basmului, The Gruffalo are meritul de a reuşi să evite previzibilul - ştim că şoricelul va face o "şmecherie" şi prindem uşor firul narativ, dar doza de surpriză rămâne intactă şi, chiar dacă replicile se repetă, ele nu sună niciodată la fel, ceva se schimbă mereu în vocea actorilor. Chiar dacă e "pentru copii", mica animaţie evită cu subtilitate moralizarea frontală, se oferă pe sine ca pe o poveste gratuită şi splendidă, fără mesaj social şi trasul de urechi al spectatorului. Ceea ce nu înseamnă deloc că în The Gruffalo nu există şi o adâncime remarcabilă, dincolo de naraţiunea oricum delicioasă. Gândurile noastre devin realităţi, chiar dacă nu în maniera din film, adică realităţi pe care trebuie să le înfruntăm pentru că noi înşine le-am născut, fie şi într-o fracţiune de secundă. Regizorii afirmă, prin acest filmuleţ ingenios, o plenitudine a existenţei şi a fiinţei pe deplin conştiente de prezenţa sa în lume, indiferent de "micimea" pe care ceilalţi o văd în ea.
 

Flamingo Pride, premiat cu Premiul Publicului în secţiunea Mozaic, este un filmuleţ amuzant, cu un mesaj transparent şi care nu îşi propune să fie mai mult decât ne arată - păsări flamingo gay cu un penaj, fireşte, ultracolorat, care petrec într-un decor exotic şi trendy în acelaşi timp. Mă aşteptam la ceva foarte incitant şi cu adevărat challenging când am văzut păsările... ambivalente, dar povestea a cotit-o cuminte, până la urmă, spre o turnură în stil heteromance. Flamingo Pride, de Tomer Eshed (Germania), este amuzant şi relaxant, dar poate că îşi propune prea puţin dincolo de imagine, chiar şi pentru registrul unei comedii.
 
The Scream, scurtmetrajul românului Sebastian Cosor premiat cu Premiul pentru Cel mai bun Film din secţiunea Balkanimation, este interesant prin referinţele livreşti (evident, chiar despre Strigătul celebru al lui Munch este vorba), dar încă nu îmi dau seama dacă asta îl face mai inedit sau, din contră, mai sărac. În orice caz, punctul de plecare este lăudabil, iar încercarea de transformare a scurtelor dialoguri în mici meditaţii filosofice dă un plus filmului, chiar dacă meditaţia se concentrează asupra unor puncte prea generale şi poate rămase prea vagi atunci când sunt abordate într-un film de animaţie: "ce e viaţa?", "ce e moartea", "mai există sens?". Dacă scurtmetrajul lui Cosor se salvează prin ceva, aceasta se datorează combinaţiei antinomice şi bine conturate dintre umor, (auto)ironie şi temele mari şi grele ale umanităţii, aşa că The Scream nu e nici ridicol printr-un registru pompos, nici derizoriu prin cinism.
 
Cinism se gustă din greu, în schimb, în The External World, premiat cu Premiul pentru Cel mai bun Film de Scurtmetraj şi regizat de David O'Reilly. Un scurtmetraj prea lung pentru cât de puţin are de spus. Am mai auzit / văzut / îngurgitat aceeaşi găluşcă de nenumărate ori în sălile de teatru sau cinema: suntem oameni-roboţi, suntem doar mecanisme tembelizate, fireşte, din cauza societăţii aberante şi înguste şi nimic nu ne mai salvează, aşa că ne rămân la dispoziţie mişto-ul (ironia e un mijloc prea subtil pentru regizorul acestui film care, de altfel, cred că se vrea foarte original), abjectul şi jemanfişismul. Morala: toţi suntem puţin sclerozaţi, toţi avem o tară, nu vă mai jucaţi de-a normalii, că nu sunteţi, ipocriţilor! În The External World ni se flutură pe la nas o moralizare în stil rebel cam fumată deja pentru anul 2011.
 

Ishihara (Menţiunea Specială a Juriului pentru un Film Studenţesc)  este un scurtmetraj calm, bine-temperat, care expune povestea unui tânăr incapabil să distingă culorile. Nu există rupturi narative, dar finalul inteligent îl salvează de plictiseală definitivă şi de senzaţia că filmul a aterizat acolo din motive care ţin de political correctness. Animaţia în sine nu este foarte complexă, dar metonimia om-bulină constituie, probabil, ideea cea mai ingenioasă a filmului. Detaliu picant: ştiind că regizorul  Yoav Brill  este evreu, am fost convinsă că Ishihara este un nume direct legat de experienţa geografică a artistului. Ishihara nu e nici nume de munte, nici numele vreunei instituţii evreieşti, ci e chiar denumirea testului care li se aplică discromaţilor. Nume dat după doctorul japonez care l-a inventat. Îmi pare rău, mi se părea că eufonia numelui Ishihara se potriveşte foarte bine cu scena nocturnă de pe malul mării de la final :)

White, No White este o poezie admirabilă din care nu am înţeles nimic, dar, din motive care îmi rămân în continuare de neînţeles, ceva din ritmul şi eleganţa acestui film straniu m-au pătruns foarte repede, deşi nici acum nu am înţeles nici măcar cine în ce se transforma. Scurtmetrajul lui Samo şi Anna Bergmann, desemnat Cel mai bun Film Studenţesc, mi-a depăşit capacitatea de înţelegere, dar experienţa cinematografică nu a fost mai puţin vie. Ochiul nu va uita.
 
Millhaven (Menţiunea Specială a Juriului pentru un Film de Scurtmetraj) a fost, de departe, preferatul meu şi cred că avea toate ingredientele ca să câştige: o animaţie îndrăzneaţă, cochetând cu suprarealismul, un personaj memorabil (Lottie cea nebună din cântecul lui Nick Cave, care, de altfel, dă titlul filmului), o alunecare tensionantă între tragic, comic şi absurd. Peisajele groteşti şi însuşi chipul ciudat al Lorettei sunt de o frumuseţe greu de uitat. Cu ochii scoşi din orbite, tânăra palidă şi graţioasă ne tot anunţă sentenţios, de-a lungul celor şase minute de muzică şi film, că Even God's little creatures, they have to die. Sper că regizorul polonez Bartek Kulas va face cât mai multe astfel de filme minunate înainte să moară, căci, da, All God's directors they all gotta die.
 

Keha mälu / Memoria trupului de Ülo Pikkov, câştigătorul trofeului Anim'est în secţiunea  Scurt Metraj Internaţional, se joacă pe un ton foarte grav cu conceptul de metamorfoză. De la imaginea poetică a copacului care se prelungeşte desenând pe hârtie până la corpurile-ghem, scurtmetrajul investighează capacitatea de transfigurare a tuturor obiectelor care nu ni se înfăţişează însufleţite. Povestea invizibilă din spatele omuleţilor de sfoară capătă suflu prin mişcarea aflată la graniţa dintre pulsaţie entuziasmantă şi mutilare. Memoria trupului supravieţuieşte, însă, oricărei violenţe şi nici măcar trenul perturbator din final nu poate murdări cu fumul lui coala albă pe care memoria îşi desenează, mereu de la început, trupul dispersat.



Descarcă programul Anim'est, 2011 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film de animaţie anim'est 2011


0 comentarii

Spacer Spacer