Spectacolul este construit pe două planuri succesive, dar nicidecum separate, ci aşezate în sinteză prin strategii teoretice şi performative de asociere şi numire: un plan non-verbal al acţiunii, al conexiunilor dintre obiectele din scenă şi un plan în care asocierile pe care tocmai le-am perceput încep să intre într-un carusel verbal al numirii, menit să ne deblocheze din plasa jocurilor tradiţionale de limbaj cu care suntem obişnuiţi.
Un bărbat îmbrăcat într-o salopetă intră în scenă cu un pahar în cap, aşezat în aşa fel încât nu există un câmp vizual constant care să îi deschidă tot timpul posibilitatea de a vedea clar obiectele pe care le va integra în acţiunile sale. O plăntuţă într-un ghiveci este constant udată în moduri din ce în ce mai solicitante şi care se îndepărtează de gesturile obişnuite cu care fiecare din noi ar realiza această acţiune. Ca să oferim doar două exemple: o cârpă aruncată într-o baltă în scenă şi stoarsă ulterior devine sursă de viaţă pentru plantă, o stropitoare atârnată de un cârlig agăţat de plafon va uda planta aşezată pe o găleată care ascunde capul perfomerului, cu tot cu paharul aflat în continuu echilibru. Treptat, toate obiectele din scenă intră în relaţii din ce în ce mai diverse şi mai puţin comune.
Acţiunile întreprinse de performer fac apel la reprezentările noastre, la funcţia pe care aceste tipuri de obiecte o au în perimetrul vieţii noastre, fie ea publică sau privată.
În această primă parte, spectacolul aminteşte de lumea circului, de abilităţile jonglerilor de a manevra obiecte într-un mod care nu se află a îndemâna oricui. În partea a doua a spectacolului, verbalizarea face translaţia semnificaţiei acţiunilor la care tocmai am fost martori într-un plan în care jocul asocierilor pledează pentru o veritabilă filosofie a limbajului. Se trece astfel de la jongleria de acţiune, la o acrobatică a unei meta-numiri reprezentatată de anularea etichetelor tradiţionale cu care "împodobim" de obicei obiectele lumii noastre. Această meta-numire este realizată tot prin strategii de ascociere, în care semnificaţiile sunt dislocate şi regândite.
Ştim de la filosoful austriac Ludwig Wittgenstein că asemănările din lume nu sunt date de raportarea la o esenţă prestabilită, în virtutea căreia statutul obiectului este exprimat printr-o numire necesară. Există doar jocuri de limbaj şi asemănări de familie. Dar chiar şi această viziune care demontează concepţiile filosofice tradiţionale ce corelează statutul şi numele obiectului cu o esenţă reglementată metafizic nu ne fereşte de stereotipii, de blocaje la nivelul asemănărilor şi numelor, generate de clişeele "formei de viaţă" (Wittgenstein) şi ale comunităţii de limbaj în care suntem integraţi.
Clément Layes construieşte o formă de viaţă exprimată printr-un limbaj care ne este familiar, prin nume pe care le cunoaştem foarte bine, dar în care mecanismele numirii şi strategiile de asociere transformă reprezentările obişnuite în noi posibilităţi de relaţionare, prin noua învestire cu sens a obiectului, într-un context pe care îl locuim în mod obişnuit. Este tot lumea noastră, este oglindirea statusurilor noastre sociale, a limitelor, crizelor şi condiţiei noastre. Numai că toate acestea sunt turnate într-o structură în care obiectul re-denumit deschide un nou câmp de explorare pentru subiectivitatea celui ce asistă la spectacol.
Discursul lui Clément Layes este construit astfel încât fiecare obiect re-numit în sistemul corelaţiilor sale poate da seama de toată lumea din care face parte. Acest lucru m-a dus cu gândul la filosofia lui Spinoza, dar într-un aspect reversibil. La Spinoza există doar o singură substanţă, Natura. Sau Dumnezeu (Deus sive Natura). Orice lucru sau fiinţă din lume reprezintă un mod de a fi al substanţei unice.
În spectacolul lui Clément Layes, existenţa unei substanţe unice devine evidentă spre final, când fiecare obiect va exprima exhaustiv construcţia din scenă. Orice obiect am alege, pornind de la el putem construi, în relaţie cu celelate obiecte un discurs (aproape) complet despre lumea la care asistăm. Ceea ce înseamnă că fiecare obiect este un mod de a fi al substanţei identice cu realitatea scenică, în care coexistă toate obiectele redenumite (laolată cu perfomerul) şi reconfigurate în plasa asocierilor. Dar este o substanţă deschisă, care exprimă, aşa cum ne asigură Clément Layes, "aproape tot"... Conceptul de "final" devine şi el o regândire a convenţiei. Un final care nu are loc pur şi simplu, un final dinamic, un "final lung" care, fără a intra în vreo structură pleonastică poate lua sfârşit la rândul său.
P.S. Tentaţia e mare de a revela care sunt toate obiectele, asocierile şi redenumirile din scenă. Poate ar fi onest să le dezvălui... Sau poate nu... Aleg variant nedezvăluirii, pentru a nu ruina bucuria celor ce vor avea ocazia să vadă într-o zi spectacolul. Cei ce l-au văzut au experimentat deja această bucurie.
Coregrafia: Clément Layes
Dramaturgia (asistenţă): Jasna Layes Vinovrski
Interpretarea: Layes Clément
Muzica: Nicolas Chedmail, David Byrne
Costume: public in private
Lumini: Rut Waldeyer
Producţia: public in private
Mulţumiri: Sophiensaele, Tanztage, Festival Ardanthé, Dock 11, CND Paris.
Foto: Dieter Hartwig
Ca urmare a participării cu spectacolul Allege în competiţia Prix Jardin d'Europe în cadrul eXplore Dance and Performance Festival, Bucureşti, 2011, Clément Layes a câştigat una din cele două rezidenţe oferite în urma deliberării juriului format din jurnalişti integraţi programului Critical Endeavour.