Întâi mireasa, apoi Frankenstein - La piel que habito

Întâlnirea dintre Frankenstein şi Almodovar, prin aportul unui Antonio Banderas în căutarea unei formule magice de relansare a propiei cariere slăbite, se întâmplă în La piel que habito sub influenţa aceloraşi teme ce ţin de sexualitate, trecut, dragoste neîmpărtăşită, şi prin aceleaşi abuzuri provenite din obsesie / pasiune / răzbunare. Rezultatul este, susţin unii, de data asta mai aproape de horror decât de comedie. Nu este adevărat. Dacă este ceva ce îi reuşeşte foarte bine lui Pedro Almodovar şi în acest film este faptul că atunci când prezintă evenimente tragice trăite de personaje, el rămâne capabil să transporte spectatorul peste dramă şi să transforme un posibil moment de discomfort într-unul de comedie şi, deci, de eliberare. Nu este neapărat cel mai bun mod de a vorbi despre răpire, viol, omor sau schimbare de sex, dar cunoscătorii regizorului nu vor fi foarte şocaţi de ceea ce se întâmplă pe ecran. Mult mai adevărat este că este puţin probabil ca ei să fie impresionaţi. La piel que habito, deşi curge bine, rămâne unul din filmele mai puţin importante ale cineastului spaniol.
 
Marea nereuşită a spaniolului ţine şi de o reuşită mult prea evidentă în ultimile sale două titluri: esteticul. Personajele sunt mai bine îmbrăcate sau dezbrăcate decât construite. În explicarea acţiunile lor prin întoarcerile obişnuite în timp ale scenariului, deşi acestea au motive bune - ba chiar, într-un caz, un motiv foarte bun în principiu, dar greşit, căci lucrurile nu au stat aşa cum crede personajul -, Almodovar găseşte rareori modalitatea de a da evidentelor rezolvări intensitatea de care au nevoie pentru a remedia faptul că nu sunt deloc surprinzătoare.
 
De exemplu, doctorul Robert (un Antonio Banderas corect, dar doar atât), personajul care îşi experimentează tehnicile pe răpita Vera (Elena Anaya), are motivul pentru care răpeşte, dar modul în care trecutul său de tată se întâlneşte cu modelarea victimei după chipul fiicei rămâne neexploatat la fel cum reîntâlnirea cu trecutul său de soţ prin surprinderea unei relaţii sexuale (forţate) între Vera şi amantul fostei sale soţii (cu care de asemenea aceasta seamănă) se sfârşeşte rapid, fără o minimă înfruntare care să facă pe plac publicului. De departe însă cea mai puţin subliniată legătură între trecut şi prezent vine din ipostaza acestuia de om de ştiinţă, ce cu uşurinţă ar fi putut duce la horror. Întâlnirile pe care personajul le are cu alţi colegi folosesc doar ca o simplă şi banală introducere a poveştii, fără ca neinteresantul din ea să fie observat de regizorul scenarist ce, dimpotrivă, chiar îi acordă destul de mult spaţiu.
 
Mult mai bine stă Vera, care sub noua identitate îşi găseşte în final un mod pozitiv de a vedea drama sa, iar pe parcurs, sub cele două identităţi, oferă cele câteva gesturi care egalează, dacă nu chiar depăşesc, puterea esteticului. Modul în care trecutul acesteia se leagă de prezentul şi viitorul ei este uneori neaşteptat de simpatic, iar în lupta sa pentru supravieţuire acceptă rolurile (de victimă, de iubită) date de ceilalţi cu genul acela de putere neaşteptată cu care Almodovar şi-a înzestrat cele mai bune personaje feminine. Şi datorită personajului, Elena Anaya distrage cu uşurinţă atenţia de la Antonio Banderas, fiind foarte bine completată de Jan Cornet.

Filmul, deşi nu spune nimic foarte clar despre subiectele pe care le propune, se foloseşte de ele pentru a oferi în mod controlat şocuri mici publicului.