Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Piel que habito, La / The Skin I Live In

O farsă inteligentă - La piel que habito


Film Menu, decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Comunicatele de presă despre cel mai recent film al lui Almodóvar îl prezintă ca fiind un thriller cu accente horror. Însuşi regizorul îl numeşte un horror fără "ţipete şi sperieturi". Deşi descrierea nu e greşită, aceasta poate induce uşor în eroare prin faptul că omite o trăsătură esenţială a filmului: e plin de autoironie şi de umor. Ba mai mult decât atât: văzut în ansamblu pare, mai curând, o mare, elaborată şi inteligentă farsă a spaniolului.
 
Niciun spectator nu o să se sperie până la capăt, nimeni nu o să fie profund şocat nici în cele mai dure / neaşteptate momente din La piel que habito. Asta, după ce şi-a dat seama în ce cheie trebuie citite lucrurile; în prima parte a filmului, nu prea avem cum să o facem: vedem un Antonio Banderas-opac pe post de chirurg plastician care face experimente pe pielea unei frumoase tinere (Elena Anaya, la fel de opacă) închisă în vila-clinica lui privată; încă nu se ştie nimic despre personaje, vedem doar un Pygmalion şi creaţia sa îmbrăcată într-un costum mulat de culoarea pielii, ţinută într-un mediu steril, departe de orice contact cu vreo altă fiinţă umană; nu avem cum să intuim că e vorba mai degrabă de Frankenstein şi de creatura sa. Curând, însă, începe seria revelărilor şi divulgărilor - sau, să le spun mai bine, nenumăratelor surprize şi întorsături de situaţie?  - care debutează în sine într-un mod amuzant, cu un personaj îmbrăcat într-un costum de tigru, apărut de nicăieri, pus să dea drumul celor două flashback-uri construite cât să ne ameţească bine, suficient de bine cât să ne şi lumineze în cele din urmă. Mai există şi o destăinuire a servitoarei casei care se dovedeşte a fi, în cel mai pur stil telenovelistic, mamă a doi fii care nu ştiu de legătura lor de sânge (sunt făcuţi cu taţi diferiţi), unul bogat, celălalt sărac, unul ajuns doctor, celălalt ajuns să înfunde puşcăriile; destăinuirea (fără să fie exploatată printr-un flashback, aşa cum ne-am fi aşteptat) nu numai că pare să ne tragă cu ochiul semnalând faptul că avem, totuşi, în continuare de a face cu un maestru al melodramei (aşa cum ne vom convinge până la final), dar dă întregului film o doză de autoironie ce indică automat cheia în care trebuie citit; autoironia este esenţială ca toată povestea să nu se bulucească în capul spectatorului.

Sigur că nici filmele anterioare ale spaniolului nu sunt lipsite de această caracteristică, dar în timp ce în celelalte o dobândea ducându-şi la extrem scenariile de telenovelă, aici lasă deoparte mecanismele genului care l-au făcut celebru şi le foloseşte doar cât să dea savoare noului gen cinematografic de care e interesat; cu alte cuvinte, nu marşează atât pe melodramatism, cât pe ritmul în care îşi spune melodramatica poveste. În acest sens, maniera în care se joacă aici cu twisturile narative, cu flashback-urile, cu proporţiile lor, cu felul în care / când le introduce (un nivel întreg ce poate fi urmărit cu fascinaţie), nu are cum să nu aibă repercursiuni şi asupra temelor pe care le pune la bătaie: povestea capată acea lejeritate care le cam lipsea "clasicelor" sale melodrame. Ceea ce nu numai că nu e deloc uşor, dar şi face din el un film vioi şi zglobiu, cum puţine dintre filmele regizorului pot fi numite.
 
Pe o asemenea bază îşi construieşte Almodóvar aşa zisul thriller şi aşa se face că, deşi filmul reia teme pe care regizorul le-a tot exploatat de-a lungul filmelor sale (identitatea sexuală, familia, răzbunarea, trădarea), acum sunt puse într-o lumină diferită. E drept că de această dată niciun personaj nu e tocmai uman sau tocmai cald, dar într-o asemenea construcţie nici nu mai e loc de aşa ceva. Şi nici cazul, ba chiar e de preferat ca o demonstraţie atât de complicată să fie făcută cu personaje schematice, simplificate.
 
Acum, rămâne la latitudinea spectatorului dacă gustă sau nu farsa propusă de un regizor care îl cam obişnuise cu o reţetă de la care nu se abătea. Juriul din 2011 de la Cannes nu prea a făcut-o, preferând să încununeze cu Palme d\'Or plictisitorul film al lui Terrence Malick. Cu toate păcatele care i se pot găsi, nu ştiu cine mă poate contrazice când zic că La piel que habito numai plictisitor nu e.




 Toate articolele despre Piel que habito, La / The Skin I Live In


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Roxana Coţovanu


Alte articole

 Bad boy - La piel que habito, Andrei Gorzo
 Autor de cinema. Despre Pedro, înainte de a deveni Almodóvar, Comunicat de presă
 Dinafară-i vopsit gardul şi înăuntru - Almodovar - La piel que habito, Maria Andrieş
 Identitate - La piel que habito, Lucian Maier
 Între masculin şi feminin - La piel que habito, Doinel Tronaru
 Toate articolele despre Piel que habito, La / The Skin I Live In


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer