Sigur, poate n-ai cunoscut freamătul bucuriei de a răsfoi o revistă Pif, să vezi ce aventuri mai trăiesc Tintin - cu ciuful ridicat curios spre lume - şi căţelul lui isteţ Snowy. Nu-i nimic dacă personajul îţi e străin. Filmul te obligă oricum să fii alături de ei, să devii fan.
Tintin îşi cumpără o machetă de vas cu pânze din piaţa de vechituri şi, imediat, începe să fie urmărit, jefuit, răpit. Pe cargoul care îl duce spre Maroc află de ce primeşte toate astea şi îşi face un prieten de aventuri în persoana beţivului căpitan Haddock. Împreună reuşesc să dezlege misterul unei comori.
De ani buni, animaţiile nu se mai deosebesc de filmele de superacţiune cu actori, ca reacţii şi efecte. De la Bolt încoace, uiţi că priveşti munca sisifică a mii de oameni care au trudit luni de zile pentru fiecare centimetru din cadru. Nu mai sunt poveştile dulci cu o mică morală în coadă. Cea de aici, alertă, are ritm şi suspans non-stop, curse-urmăriri originale (chiar dacă unele amintesc de Indiana Jones) şi cu sufletul la gură, umor. Când cei doi eroi rătăcesc prin deşert, căpitanul are o viziune, o halucinaţie. Iar vasul vechi de luptă apare dintre dune, care se transformă în valuri înspumate şi apariţia e la fel de mândră ca cea a frumosului "Olandez zburător" în The Pirates of the Caribbean. În plus, aici există ceva unic, o bătălie navală în care nava se înclină la tangaj şi prinde cu catargul vasul inamic al piraţilor şi îl ridică din apă în aer. Splendid.
Tintin-ul acesta, cu Spielberg ca regizor şi Jackson, părintele trilogiei Inelului, producător, nu te lasă să respiri. Sunt mişcări de cameră şi de macara, montaj bun, tehnica a evoluat mult de la fluturarea blănii din Monsters, Inc., desenul din 2001. Acum eşti fascinat de textura costumelor bărbăteşti, de faţa îmbujorată şi uşor transpirată a eroului, de pletele personajului negativ, lucioase, mişcându-se în bătaia vântului exact ca un păr natural. Gândiţi-vă la migala de a contrui aceste fundale pline, cu perfectă culoare locală şi de epocă, cu atâtea detalii în fiecare cadru, după cum veţi vedea. Pavajul ud luminat de felinare, lumina becurilor cum nu s-a mai văzut, cu ţurţurii de cristal atât de realist transparenţi. Deşertul noaptea.
Steven Spielberg se aruncă în realizarea primei sale animaţii, prima peliculă din carieră în 3D, cu aceeaşi încântare cu care a lucrat alte proiecte de aventuri. Cele mai năsoase personaje animate, cu tandemuri care merg ca unse, cu mici trimiteri în istoria cinematografiei americane - gaguri burleşti gen Stan şi Bran, scăpări in extremis şi călătorii exotice ca în filmele de studiouri din anii '30-'50, o amestecare de genuri cinematografice, plus un avion care se prăpuşeşte ca în The English Patient, dar cu rezolvări comice, toate încheagă un tot armonios, nu e nimic în plus sau în minus.
Nostim e că vocea protagonistului aparţine lui Andy Serkis - actorul invizibil din creaturile digitale Gollum sau King Kong - dar figura din film seamănă leit cu Barry Bostwick. Şi, pentru că tot spun asta, e uimitor cât de mult seamănă fizic, ca mimică şi gesturi, personajul negativ, răzbunătorul Sakharine, cu realizatorul, Spielberg însuşi devenit personaj de animaţie.
Filmul a fost, clar, o încercare pentru cei doi cineaşti. Le admir curiozitatea şi dorinţa de a se extinde într-un gen necercetat încă de ei. Odată drumul deschis, cu siguranţă că mai auzim şi de alte proiecte, pentru că animaţia digitală duce visele mai departe decât orice altceva. Regizorul care a inovat de atâtea ori, reuşind scene antologice, ne oferă mai devreme de sărbători, cadou vesel, o peliculă încântătoare.
Tintin abia a venit. O să-l vedem des de acum încolo. Oricum, finalul ne promite sigur o continuare.