Xavier .....................................Romain Duris (Franţa)
Anne Sophie ...........................Judith Godreche (Franţa)
Martine ...................................Audrey Tautou (Franţa)
Isabelle ...................................Cecile de France (Belgia)
Wendy ...................................Kelly Reilly (Anglia)
Jean-Michel ...........................Xavier De Guillebon (Franţa)
William ...................................Kevin Bishop (Anglia)
Alessandro .............................Federico D’anna (Italia)
Lars .......................................Christian Pagh (Danemarca)
Soledad .................................Cristina Brondo (Spania)
FIŞA TEHNICĂ :
Producător.............................. Ce qui me meut (Bruno Levy)
Co-producător ........................Spania Mate Productions
Regia.......................................Cedric Klapisch
Director de producţie ...............Jacques Royer
Director de imagine ..................Dominique Colin
Costumele ................................Anne Schotte
CESAR 2003 - Nominalizări:
Cel mai bun regizor
Cea mai bună actriţă în rol secundar (Judith Godrèche)
Cel mai bun film francez al anului
Cea mai bună speranţă feminină (Cécile de France)
Cel mai bun scenariu original
Cel mai bun montaj
SINOPSIS
Este povestea lui Xavier, un tînăr de 25 de ani, student în ultimul an la facultatea de studii economice, care se hotărăşte să plece la Barcelona ca să înveţe spaniola şi să-şi definitiveze studiile. Are o prietenă, Martine – sînt împreună de patru ani....
La Barcelona, el va împărţi un apartament cu încă şapte studenţi de prin toată Europa. Acolo va descoperi lumea, Europa, viaţa socială, autonomia şi sexualitatea. Va învăţa că a reveni înseamnă a pleca pentru a doua oară. El, care a fost dintotdeauna francez, va trăi experienţa de a fi un străin. La Barcelona va învăţa să-şi schimbe complet reperele în viaţă.
INTERVIU CU CEDRIC KLAPISCH
În Péril Jeune abordaţi "anii de liceu". Cu Euro-Mix avem impresia unei urmări, cu "anii de facultate". Această poveste este bazată pe fapte reale?
Nu am avut deloc de gînd să fac o continuare. Filmul este într-adevăr inspirat de fapte şi observaţii reale. Am o soră cu şapte ani mai mică decît mine, care şi-a început studiile de arhitectură la Paris, şi le-a continuat la Barcelona în primii ani ai programului de burse Erasmus. Am fost în vizită la ea şi ce am văzut într-o săptămînă m-a distrat copios. Locuia împreună cu cinci sau şase persoane de naţionalităţi diferite. Era ceva destul de nou, era prima generaţie europeană care coexista. În acea epocă, era o adevărată descoperire să vezi că totul se petrecea de minune, fără probleme. Era un soi de confuzie combinată cu ceva armonios. Filmul vorbeşte despre această opoziţie între confuzie şi armonie. Xavier se simte instabil într-o lume instabilă. Nu şi-a găsit încă drumul în viaţă, încă îl caută. Este un film despre iniţiere. Xavier este tînăr şi bătrîn în acelaşi timp, precum însăşi Europa. Există un raport între stadiul său de post-adolescent şi Europa. E ceva despre care se încearcă să se vorbească de mult timp; e acea parte non-continuă a lucrurilor. Viaţa are din ce în ce mai puţină continuitate. Există din ce în ce mai puţină logică pe parcursul unei zile, a unei vieţi... Evenimentele sînt aşa, din ce în ce mai discontinui. În film, adesea sună telefonul mobil, o conversaţie se întretaie cu alta, se trece de la o limbă la alta, de la o persoană la alta, de la un univers la altul. Iar ce învaţă Xavier, este tocmai faptul că toate acestea nu sînt neapărat negative. El are nevoie de o anumită logică, de o anumită continuitate, dar, în acelaşi timp, învaţă să trăiască şi altfel.
Cum aţi scris scenariul? V-aţi inspirat din experienţa surorii dvs.?
Nu în totalitate. Acum cinci ani aveam o prietenă care a plecat la Barcelona să facă studii de desen, iar eu mergeam tot timpul să o văd. Aşa s-a născut filmul, din acest du-te – vino. Cunosc foarte bine oraşul şi de-abia aştept să mai merg acolo. Şi apoi, mai e şi propria mea experienţă de bursier la New York, unde am trăit doi ani. Experienţa mea de student emigrat m-a ajutat foarte mult. M-am documentat foarte mult în legătură cu studenţii bursieri la Erasmus, am născocit o poveste, şi, iată filmul!
Vi s-a întîmplat să fiţi nevoit să scrieţi unele scene pe platou, în momentul filmării?
De fapt, eu am scris scenariul în 12 zile, cu două luni înainte de începerea filmărilor. Apoi, scenariul a fost tot timpul rescris pornind de la varianta iniţială. Pe parcursul pregătirilor de filmare, oamenii aşteptau paginile scenariului pentru a putea face castingul, prospecţiile, organizarea filmărilor. Totul se făcea de pe o zi pe alta, pe măsură ce soseau paginile din scenariu! Şi aşa a continuat pe toată durata filmărilor.
Acest stil de viaţă în comunitate vi s-a părut un subiect bun de dezvoltat?
Da, pentru că acest stil complet dezorganizat, polifonic, este o foarte bună sursă de comedie. Să împarţi apartamentul cu încă şapte persoane, care vorbesc fiecare altă limbă, poate fi extrem de amuzant. Am auzit de o poveste despre o andaluză şi un danez – fiecare lua masa de seară la ore diferite – unul la 18,00, altul la 23,00! Problema pe care o are acest cuplu o are întreaga Europă. Este o materie scenaristică extraordinară! Este în acelaşi timp sursă de comedie, de întrebări asupra Europei, şi, în plan mai larg, asupra diferenţelor.
De ce aţi ales programul Erasmus?
Acest program există de vreo zece sau doisprezece ani, şi permite studenţilor să vadă şi alte ţări din Europa. E un program creat din raţiuni politice şi instituţionale, şi constituie pentru beneficiari o experienţă unică. Eu cred că a creat o nouă generaţie spirituală. Să ai 20 sau 25 de ani şi să poţi pleca la studii în Europa este o experienţă pe care o doresc oricui.
Întreaga poveste se axează pe Xavier. Cine este el, de fapt?
Aş spune că este studentul francez mediu, mai degrabă burghez... E cineva care are nişte probleme de rezolvat, în familia sa, cu prietena lui, în raport cu identitatea lui, chiar şi cu viaţa lui sexuală. E un personaj care nu are nimic special la început, dar care, spre final, va învăţa să devină special.
Personajul l-aţi scris special pentru Romain Duris?
Da, absolut. Nu mai jucase niciodată un asemenea gen de personaj. Am ţinut neapărat să-l fac să iasă din personajele de parizian "branché" sau extreme pe care le jucase înainte. Aici ideea era să avem un personaj un pic naiv, fără experienţă, super normal. A fost nevoie să-l transformăm. La început, n-a prea fost de acord să-l tundem, dar a înţeles că aceasta era direcţia cea bună pentru el. De fapt, i-a plăcut la nebunie să joace acest personaj. A trebuit să înveţe spaniola în două luni, urmînd cursuri intensive. A muncit enorm pentru pregătirea personajului.
Toţi ceilalţi tineri care stau în apartament nu au nici ei nimic excepţional, dar au cu toţii o particularitate...
Aceasta a fost dificultatea filmului: să faci portrete de europeni fără să cazi în caricatură. Pentru celelalte personaje am procedat la fel ca şi cu Romain: am ales actorii înainte de a alege personajele.
Cum aţi procedat?
Înainte de a scrie scenariul, am făcut şedinţe de casting la Londra, Roma, Copenhaga, în Spania şi în Germania. În fiecare ţară alegeam un director de casting care făcea o preselecţie. Împreună cu Bruno Lévy vedeam cam treizeci de persoane pe zi. Alegeam cîte una, două, uneori trei. În prima fază le scriam un text care urma să fie baza personajului lor. Romain a făcut turul Europei cu noi. Am considerat că era bine ca el să fie cel care dădea replica celorlalţi. Fiecare actor îmi oferea cîte o pistă a personajului pe care urma să-l interpreteze. Kelly Reilly, de exemplu, nu am ales-o pentru că era reprezentativă pentru Anglia, ci pur şi simplu pentru că era englezoaică, la fel cum Romain era francez. Sigur că, plecînd de la o individualitate, aveam şi o doză de caricatură necesară pentru a reprezenta ţara respectivă.
Am vrut să vorbesc despre Europa, dar în primul rînd am vrut să fac portretul unui băiat de 25 de ani. În general, nu ideile mari, globale, ne împing să facem un film, ci dimpotrivă, mici istorioare. Am pornit de la poveşti individuale, încercînd să ajung la situaţii oarecum generale.
Cum aţi scris scena cu fata care era lesbiană?
Are legătură cu două întîmplări personale. Cînd eram în Statele Unite, am avut o experienţă cu o lesbiană, care e destul de apropiată de cea a Isabellei. Scena în care ea îi declară că este lesbiană am trăit-o exact la fel! M-am întrebat adesea de ce m-a interesat atît de mult. Imposibilitatea dorinţei este o temă care mă interesează foarte mult. De ce putem să iubim pe cineva, dar nu putem să simţim dorinţă pentru el? Şi apoi, mai recent, am primit o adevărată lecţie de viaţă de la o altă lesbiană! Am considerat că aceste lucruri sînt suficient de interesante pentru a le împărtăşi şi altora.
Şi aţi pus în practică lecţia primită?
A fost foarte eficientă! Cred că trebuie să fie la fel pentru o fată care vorbeşte cu un homosexual. Acesta poate să o înveţe multe despre sentimentele unui băiat. Toată lumea ar trebui să treacă printr-o astfel de experienţă!
Cécile de France este extraordinară în rolul de lesbiană!
Aşa este, însă i-a fost destul de greu să intre în pielea personajului. Pînă la urmă, a fost nevoită să se documenteze, a stat de vorbă cu fete lesbiene, şi rolul i-a ieşit foarte bine. A lucrat foarte mult pe partea ei masculină , aşa cum se exprimă ea.
În film este acel grup cu care ne putem identifica uşor, însă mai e şi cuplul doctorului şi a soţiei sale, care personifică ceea ce ceilalţi nu ar vrea niciodată să devină. Aţi ţinut neapărat la această opoziţie?
Da. Cînd trăiam la New York vedeam oameni cu care nu aş fi stat de vorbă nici în ruptul capului. Erau francezi, trăiau şi ei la New York, aşa că, vrînd nevrînd am ajuns să-i cunosc şi chiar să-i simpatizez. Călătoria în străinătate are acel ceva magic care ne face să ieşim din carapacea noastră, din prejudecăţile pe care le cărăm după noi. Xavier ajunge şi el să scape de prejudecăţile sale. Filmul este o poveste despre demarajul în viaţă.
Ce ne puteţi spune despre personajul lui Audrey Tautou, care îi face viaţa grea lui Xavier?
Ea se comportă aşa pentru că îşi dă seama că îl pierde pe Xavier. E ceva un pic tragic în ceea ce trăiesc cei doi şi în ceea ce este ea. Spre sfîrşit, devine şi ea puţin mai blîndă.
Rolul nu era cam mic pentru Audrey Tautou?
Da, dar trebuie să ştiţi că pe atunci Amélie nu ieşise încă. Pe parcursul filmărilor viaţa ei nu era aşa cum este acum! Fusese vorba să mai lucrăm împreună de cîteva ori, şi ea dorea foarte mult să joace în acest film, chiar dacă avea un rol micuţ. A fost foarte plăcut atît pentru ea, cît şi pentru mine. Cred că nimeni nu ar fi putut să dea aceeaşi intensitate personajului, şi tocmai pentru că acest personaj nu apărea tot timpul aveam nevoie de o actriţă cu o personalitate foarte puternică. Audrey este un tanc ascuns în spatele unui bibelou de porţelan.
Cum aţi lucrat cu actori care vorbea fiecare altă limbă? Sau ştiau cu toţii franceza?
Nu, dar toţi vorbeau engleza! Este groaznic să lucrezi cu actorii în altă limbă decît cea maternă! La un moment dat, pe platou era un fel de turnul Babel, iar eu vorbeam un soi de limbă internaţională.
Atmosfera era aceeaşi ca în apartamentul din film?
Era un delir permanent! Aproape că nu am dormit pe parcursul filmărilor, căci eram într-o stare de efervescenţă creatoare permanentă. Şi mai era şi Barcelona, unde te întrebi dacă oamenii de acolo dorm vreodată, fie ei studenţi sau angajaţi. Se întorc acasă pe la şase dimineaţa, şi la opt sînt la birou! Filmul îşi extrage energia şi din acest oraş, nu numai de la tinerii care joacă în el.
De ce aţi optat să filmaţi cu o cameră digitală?
Am folosit o cameră HD CAM. Altă nebunie! Acest sistem a fost folosit doar la Vidocq şi la Star Wars, iar mie mi-era clar că nu făceam acest gen de film. În acest moment asistăm la o mică revoluţie tehnologică. Am inventat scena cu pana de curent, tocmai pentru că ştiam că puteam filma la lumina unui chibrit sau a unei lumînări. Am făcut multe scene legate de acest gen de suport: scene accelerate, trucaje pe care nu le-aş fi făcut dacă aş fi filmat pe 35 de mm. Am avut o senzaţie de libertate extraordinară. Astfel s-a schimbat şi maniera de lucru cu actorii, care aveau mult mai mult timp pentru conceperea rolului. Directorului de imagine, Dominique Colin, cu care am mai lucrat la Péril Jeune şi Riens du tout, îi place la nebunie să experimenteze. Se numără printre primii care a utilizat acest nou format.
Cum aţi ales muzica?
Loïc Dury, care a făcut muzica la Peut-Etre, a compus muzica originală. Am avut şi şansa să avem o bucată Daft Punk. Noi am filmat scena cu această piesă, sperînd că o să obţinem drepturile, şi le-am obţinut. Este o muzică ce reprezintă bine energia şi o anumită discordanţă a tinerilor de 25 de ani. Apoi, mai e şi Radiohead. Şi aici am avut dificultăţi pentru obţinerea drepturilor. Aceste două genuri muzicale sînt fundamentale pentru cele două tipuri de stări: cea emoţională şi cea melancolică. E dificil să fii sentimental fără să cazi în penibil.
Realizînd acest film, aţi avut acel "ghem în stomac" de care vorbeşte Xavier?
Din fericire, mi se întîmplă din ce în ce mai rar. A fost un film făcut din pură plăcere. M-am reîntîlnit cu oameni pe care îi cunosc de foarte mult timp, cu care am o relaţie de complicitate.
La final, cînd Xavier se uită la poza lui din copilărie, spune "Nu vreau să îl dezamăgesc". V-aţi spus vreodată aşa ceva?
Da, oarecum. Cînd eram copil, visam să fiu regizor. Sînt mîndru că mi-am împlinit acest vis al copilăriei. În ceea ce spun la final, există un soi de dorinţă de a-i spune băieţelului care eram pe la 8 – 10 ani "Aşa, continuă să visezi, merită!". Am făcut un film care să binedispună, care spune "faceţi ce aveţi chef din viaţa voastră".
Am putea adăuga "Şi nu vă minţiţi pe voi înşivă"?
Da, este un mesaj esenţial într-o epocă de ezitări şi de interogări. Prea mulţi aleg drumul facil de a nu fi ei înşişi, căci e dificil să ai curajul de a fi tu însuţi, să-ţi asumi responsabilitatea de a fi deosebit şi de a nu urma un traseu stabilit de alţii.