Jungla de pe Insula albastră

Regizorul Vlad Massaci construieşte într-o cheie surprinzătoare universul suprarealist al poetului Gellu Naum, pe scena Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu. O insulă din catifea albastră, suspendată dincolo de timp şi spaţiu, într-o lume a poveştii, în care fiecare frântură de realitate este reinventată şi redesenată.

Aşa arată universul construit de regizorul Vlad Massaci pe scena Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, în care aşază "povestea" lui Gellu Naum. Preocuparea constantă din ultimii ani a Teatrului din Sibiu pentru dramaturgia românească s-a concretizat în această toamnă într-o nouă producţie, spectacolul Insula, după textul lui Gellu Naum.

În regia lui Vlad Massaci, scenografia lui Dragoş Buhagiar, muzica lui Vasile Şirli şi coregrafia lui Florin Fieroiu, Insula este o propunere cel puţin interesantă, pornind de la textul lui Naum. Regizorul alege o formulă caldă prin care suprarealismul piesei este convertit într-o formă de comic cu nuanţe absurde, bine pus în valoare de muzica lui Şirli, nu întâmplător cu ritmuri de car alegoric de la Disneyland...

Suprarealismul îmblânzit

Piesa lui Naum, construită pornind de la povestea lui Robinson Crusoe naufragiat pe o insulă pustie, este pusă în scenă într-un mic univers din catifea albastră, iar senzaţia de "albastru" este prelungită şi spre sală, pe gradenele cu scaune îmbrăcate în aceeaşi culoare. Insula lui Vlad Massaci, aşa cum e creată pe scenă de Dragoş Buhagiar, seamănă şi cu un ceasornic fără ore, şi cu un mic circ, şi cu o jucărie în mărime naturală, şi cu un adânc de mare, şi cu o lume de desen animat, în care jungla este desenată pe un fel de panou ce poate fi acţionat printr-un mecanism, în aşa fel încât timpul şi spaţiul să curgă de la o scenă la alta.

Iluzia funcţionează exact la limita unde se întâlnesc desenul animat şi lumea reală. Amestecul de umor şi de poveste serioasă despre însingurare, iubire, viaţă, moarte (privite, însă, într-o altă cheie decât cea dramatică) creează un echilibru bine păstrat şi condus de regie. Iar textul lui Gellu Naum, destul de greu de digerat, altminteri, poate fi astfel gustat fără prea multe noduri de toată sala, acesta fiind şi principalul merit al regiei. Iar firul roşu al montării este muzica lui Vasile Şirli. Care este mai mult decât un simplu comentariu la întâmplări şi mai mult decât "o pată de culoare" pentru povestea de pe scenă. Creează un ritm ce susţine construcţia regizorului şi invită plăcut spectatorul în lumea convenţiei.

Universul suprarealist al lui Naum, cu timpul care curge în alt ritm şi pe alte coordonate, cu personaje care se iubesc la 90 de ani, care străbat distanţe neînchipuite rămânând pe loc, este o lume nebunească în care totul e întors pe dos, dar funcţionează mai bine aşa - pentru că acesta îi este "firescul".  E o planetă în care povestea practic nu există. E doar o falsă reinterpretare a istoriei lui Robinson Crusoe, totul este în aşa fel dezvoltat de Vlad Massaci, încât râsul se opreşte sau începe întotdeauna acolo unde se opreşte sau începe plânsul.

Între posibil şi imposibil

Echipa de actori a Teatrului din Sibiu funcţionează fără căderi de ritm. Adrian Matioc în rolul lui Robinson, zis "Robi", oscilează de la o scenă la alta, alunecând adesea între patetismul asumat şi patetismul jucat. În schimb, Marius Turdeanu în rolul piratului creează un personaj cu totul special, un amestec delicios de absurd, comic, ticăloşie, frumuseţe - un personaj care jonglează frumos cu "realităţile" lumii absurde în care este trimis.

Vlad Massaci se joacă frumos cu ideea de suprarealism, fără să o supraliciteze şi încercând tot timpul să o "umanizeze". Iar direcţia este înspre graniţa la care suprarealismul s-ar întâlni cu jocul de copii şi cu desenul animat. Cu acea lume în care totul e în aceeaşi măsură posibil şi imposibil. Un "stop-cadru" pe câteva imagini exemplificative ar dezvălui un balon pe jumătate straniu, pe jumătate caraghios, cu care o familie ciudată şi nebună umblă prin aer în căutarea fiicei fugare şi care e făcut din rufe puse la uscat... Ar mai dezvălui un univers în care canibalii sunt prietenoşi, iar prizonierii se leagă singuri de copaci imaginari şi pretutindeni în jur, de unde nu te aştepţi, se deschid din când în când uşiţe prin care pătrund voci, fiinţe ciudate ori jumătăţi de fiinţe, în care nimic nu e ceea ce pare şi, totuşi, absolut totul e aşa cum pare.

Insula lui Gellu Naum, aşa cum este adusă în scenă de Vlad Massaci, e mai degrabă o junglă îmblânzită, în care însingurarea nu e un moft, ci o stare de fapt, dovedibilă cu acte...