Pentru că ştii sigur că el se va scufunda în apele tulburi ale subconştientului uman, va scormoni cu plăcere printre instinctele personajelor, va arăta cu sinceritate şi lipsă de pudoare deviaţiile comportamentale, deraierile de la norme, chinul dintre dorinţă şi vinovăţie, abandonul şi în una şi în alta. Şi, din acest punct de vedere, filmul nu dezamăgeşte. Avem şi aici un triunghi amoros, scene sado-masochiste, înfrânare, datorie şi regret.
Este povestea celor trei care au schimbat istoria secolului XX, Freud, Jung şi tânăra Sabina Spielrein (de care nu ştiam nimic), o rusoaică care iniţial este internată ca labilă psihic, isterică, pentru ca, tratată de tânărul Carl Jung printr-o metodă nouă, experimentală, să ajungă ea însăşi pshiatru celebru.
Filmul este ecranizarea piesei de teatru A Talking Cure a lui Christopher Hampton (aţi văzut Carrington?), aici şi scenarist. Şi se referă la inovaţia lui Jung de a vorbi cu pacienţii şi de a-i forţa prin întrebările puse să se deschidă, să ajungă să vorbească despre ei, despre amintirile lor, să se vindece în felul acesta. Sabina îi este pacientă cu probleme şi pare un caz foarte provocator. Discuţiile dau roade şi, în timp, tânăra femeie se vindecă. Din nefericire, el se îndrăgosteşte de ea.
Viena, 1902. Un Carl Jung burghez - Michael Fassbender foarte bine aici reţinut -, căsătorit de curând cu o femeie solară, angelică, bogată, soţie atentă care îi face copii, îi cumpără case şi barcă, doar ca el să fie fericit. Şi Freud, seniorul respectat, cu teoriile lui controversate că totul are o explicaţie sexuală. Şi Sabina, o rusoaică de 19 ani, isterică, cu crize care scot din ea animalul. Jung începe să o trateze, nu înainte de a se sfătui cu mentorul său, mai bătrânul său confrate. Şi filmul pendulează între unul şi altul, căutând cu aviditate calmă răspunsuri.
Subiectul este foarte interesant, fie că ştii multe despre psihanaliză, fie că nu. Oricum vei dori să mergi, să vezi, să înţelegi. Din păcate, dacă personajele nu şi-ar rosti unul numele celuilalt, nu ai pricepe despre ce e vorba. Căci, foarte bine, poate să fie oricare bărbat de pe pământ, prins într-o poveste de infidelitate şi explorare a limitelor sale. Am putea cred că ne uităm la o ecranizare după Henry James.
Reproducerea epocii este foarte exactă, dar Cronenberg se pierde în spuma dantelor bluzelor ei şi a costumelor încopciate până-n gât ale bărbaţilor. Sigur, nu te aştepţi la horror sau film de acţiune, la cei doi corifei porniţi în cursă-urmărire, dar nici la asemenea traseu static şi plicticos. Căci regizorul pare că a citit înainte repede "Psihanaliza pentru tâmpiţi", iar acum ne explică printr-un mic joc de mimă care cine este. Rama e atât de îngustă, încât nu înţelegi traseul, destinul niciunuia dintre ei. Regizorul strânge claustrofobic rama, până rămâne doar cu ei doi în cameră, mereu cu ei doi vorbind, stând. De ce e atât de mare Freud, cum sunt văzuţi de cei din jur, cum evoluează ea de la aproape nebună la studentă - mister, elipse. Există însă o scenă interesantă când "metoda periculoasă" e pusă în practică şi noi o vedem pe Sabina/Keira Knightley, cu spatele, povestind din copilărie, iar momentul e aproape singurul din film interesant, emoţionant. Şi, când nu mai poate nici regizorul respira, îi scoate în parc, în grafismul grădinilor care fură atenţia, iar replicile se pierd printre statuile egiptene, ca şi printre miniaturile din birou. Sau insistă pe scene de alcov, pe minusculii şi urâţii sâni ai Keirei. Unghiurile mereu frontale şi camera fixă te atrage (sau ar trebui să) către greutatea şi importanţa enunţurilor. Însă la prea puţine rămâi atent.
Cel mai deranjant este faptul că cei doi sunt arătaţi ca nişte frustaţi şi că Freud este invidios pe Jung că este bogat. Că cearta dintre ei are şi acest posibil punct de pornire. Că Freud fumează în fiecare cadru. Nu trebuie să ni se traducă că există lumini şi umbre în fiecare, dar parcă ai dori să ţi se arate cu totul altfel decât stând la masă, la birou sau la club. E interesantă doza de sinceritate şi umor la Freud - Viggo Mortensen bine înşurubat în rol, cu lentilele lui negre -, dar prietenia aceasta celebră ar fi putut arătată şi altfel decât printr-un lung şir de scrisori (da, cu voce din off). Sau în felul acesta cuminte ca în filmele biografice din anii '30-'40 gen The Story of Louis Pasteur.
Imprevizibil, cu personajele mereu în tandem, mereu vorbind, cu nicio scenă de singurătate, de introspecţie, de ezitări, cu racorduri ciudate şi avansare în poveste prin rezolvare simplistă a unui insert cu anul, filmul acesta reţinut despre emoţii cenzurate, lent, luminos şi aseptic, vorbeşte cu delicateţe despre control şi impulsuri. Despre forţe (auto)distructive - foarte bun Vincent Cassel, cu barbă aici, concentrat în rol static, convingător în rolul lui Otto care nu-şi reprimă nimic. Ca un abur despre rasism şi antisemitism. Despre cumplitele viziuni ale lui Jung despre ororile războiului care bate la uşă. Iar finalul, cu camera ce se apropie de protagonistul ţintuit în scaun, seamănă cu cel din Morte a Venezia al lui Visconti. Un sfârşit de lume, confirmat şi de insertul explicativ.