La o privire mai atentă, însă, Cronenberg nu se îndepărtează de principalele sale teme, pe care le-a urmărit cu obstinaţie de-a lungul unei cariere de decenii. Opera canadianului este una dintre cele care se pretează cel mai bine unei analize cu instrumentele psihanalitice, aşa că o călătorie la izvoarele psihanalizei efectuată de Cronenberg era binevenită. Orice mare cineast simte, la un moment dat, nevoia unui excurs într-un film de epocă, iar Cronenberg, cu această Dangerous Method, nu face excepţie.
Ceea ce diferă acum este modul de prezentare, ambalajul cu alte cuvinte. Flamboaianţei vizuale şi scenelor dure şi intense - câteodată greu de suportat - din filme ca Videodrome, The Fly, Dead Ringers, M. Butterfly, Crash, eXistenZ sau Spider le-au luat locul o eleganţă a tratării şi o compoziţie riguroasă, potrivite, de altfel, cu belle epoque-ul în care se desfăşoară acţiunea. "Cuminţirea" stilului cineastului era de altfel vizibilă de la precedentele sale două filme, thrillerele psihologice A History of Violence şi Eastern Promises. Doar scenele de sălbatică isterie sexuală ale Keirei Knightley mai amintesc de secvenţele şocante care au fost, multă vreme, "marca" regizorului.
Un triunghi intelectual
Personajele centrale ale filmului sunt două dintre figurile iconice ale secolului XX, Freud şi Jung, nume despre care tot omul a auzit câte ceva, chiar dacă n-a citit niciun rând. Îi vedem pe cei doi, însă, în primul rând ca pe nişte oameni, care habar n-au cât de importanţi vor deveni. Jung (Michael Fassbender) este tânăr şi nesigur pe el, frământat de calea pe care trebuie s-o urmeze. La rândul său, Freud (Viggo Mortensen, la a treia colaborare cu Cronenberg), deşi are o carieră în spate, este victimă a propriilor hachiţe şi a fixaţiei pentru ceea ce a descoperit deja.
Cea care-l va scoate pe tânărul Jung de pe făgaşul normal al unei cariere de medic banale este evreica (originară din Rusia) Sabina Spielrein - frumoasă, deşteaptă şi... bolnavă psihic. Pentru Keira Knightley, este încă un rol extrem de provocator, după cele din Atonement şi The Duchess.
Mare parte din succesul filmului se datorează unui alt nume important aflat pe generic: scenaristul Christopher Hampton, care-şi ecranizează propria piesă de teatru, The Talking Cure. Hampton este un maestru al adaptărilor (Legături primejdioase regizat în 1988 de Stephen Frears, Atonement), dar şi regizorul unuia dintre cele mai bune filme din anii '90, Carrington (1995).