Cinema de prost gust - Dacă bobul nu moare

În Dacă bobul nu moare (scenariul si regia Sinişa Dragin), un tată sârb merge în România pentru a-şi căuta fiul mort într-un accident, iar un tată român merge în Kosovo să-şi recupereze fiica sechestrată şi obligată să se prostitueze. Într-un alt plan, un preot şi un grup de săteni români, pe la sfârşitul anilor 1700, încearcă să tragă spre satul lor, peste Dunarea îngheţată, o biserică de lemn. Autorul îmbină aceste poveşti, încercând să utilizeze apa ca element comun, atât prin funcţii simbolice, cât si prin funcţii narative.
 
Precum în filmul său de debut, În fiecare zi Dumnezeu ne sarută pe gură, cineastul încearcă zadarnic să soluţioneze viabil simbolul-apă, ca ritual de purificare şi înmormântare (în sens mitologic) şi de pregătire a personajelor pentru îndeplinirea unei misiuni (în sensul propunerii unei realităţi date). Trimiterile spre filmele cineastului rus Andrei Tarkovski sau a unora semnate de Ingmar Bergman rămîn în parametrii unor figuri de stil, fără nicio relevanţă în conţinutul emfatic şi absurd al scenariului propriu-zis.
 
Se remarcă doar o serie de imagini frumos filmate, cu sătenii ce-şi cară în spinare lăcaşul sfânt, înghiţit în cele din urmă de ape, şi momentul în care biserica fantomă este martora unei întâlniri în chip de nuntă-funerară a celor doi copii căutaţi de părinţi. Aceste imagini, spectaculoase vizual, sunt juxtapuse peste întâmplari şi peripeţii din cele mai aberante pe care le parcurg cei doi taţi, în paralel, în călătoriile şi căutările lor.
 
Valuri de poşircă, păsări eliberate din colivie contra cost, ţigani la furat cărbune, africani în drum spre Germania, o morgă în construcţie şi un cadavru ţinut într-un frigider casnic, licurici şi chiloţi de damă, o prostituată fericită, o scenă "şocantă" (absolut gratuită de "viol constrâns de împrejurări"), un striptease în faţa unui castron cu murături, sunt doar câteva dintre bizareriile repugnante care îşi caută sensuri (uneori, prin intermediul unor comportamente inexplicabile ale unor personaje fără nicio valoare în naraţiune) într-o legendă rurală, altminteri de sine stătătoare ca poveste.

Prin prisma unei viziuni auctoriale de prost gust, la Sinişa Dragin, drumul personajelor spre liniştea interioară este presărat de o estetică grotească şi oripilantă, departe de orice expresie a vreunui spaţiu spiritual balcanic şi foarte departe de orice noţiune de a realiza cinema conform normelor dictate de coerenţa simbolistică şi stilistică.