Filmul a obţinut Premiul secţiunii "Un Certain Regard" la Cannes 2005 şi a deschis o nouă etapă în filmul românesc. Aprofundând direcţia începută cu Marfa şi banii, Cristi Puiu face în Moartea domnului Lăzărescu o comedie neagră despre nepăsarea şi indiferenţa omului faţă de om.
Personajul central, Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu), se simte rău şi cheamă salvarea, fiind pe urmă purtat de o asistentă omenoasă (Luminiţa Gheorghiu) pe la mai multe spitale din Bucureşti care, pe rând, îl refuză.
Filmul nu e o critică împotriva sistemului sanitar din România dar, în lipsa carenţelor sistemului sanitar care l-au făcut pe bărbatul dus cu salvarea de la un spital la altul să moară în stradă - caz real aflat la baza filmului, povestea lui "Lăzărescu Dante Remus" nu s-ar mai fi spus.
În spatele cotidianului recreat fidel, cineastul sondează realitatea morţii şi felul cum se raportează oamenii la ea. Concluzia e pe cât de dură pe atât de adevărată - în viaţă mai e cum mai e, dar în moarte suntem cu totul singuri.
Filmul a avut o recepţie strălucitoare la Cannes, unde a fost distins cu Premiul secţiunii "Un Certain Regard", a doua ca importanţă după Competiţia Oficială, şi a fost pe urmă distribuit în multe teritorii, inclusiv în SUA ("marketat" de distribuitor drept comedie), unde criticii americani l-au luat în braţe.
Filmul i-a adus regretatului Ion Fiscuteanu un rol mănuşă pentru talentul său. Celălalt interpret principal al filmului, Luminiţa Gheorghiu, îşi aminteşte pentru HotNews.ro:
Ca să fiu foarte sinceră, am avut o stare foarte bună în timpul filmărilor, deşi începusem cu o mare teamă. Lucrurile au fost foarte pe grabă, nu am avut prea mult timp la dispoziţie să vorbim, iar eu nu ştiam unde mă duc cu personajul.
Mioara e tot timpul prezentă. Uneori vorbeşte, alteori tace, dar când tace femeia asta, cum tace? de ce tace?... Aşa că am început cu o mare teamă, dar pe urmă, în pauza dintre cadre cântam, dansam... şi mi-a rămas acest lucru, proaspăt ca senzaţie, în minte. Nu ştiu de ce eram relaxată.
Rolul meu s-a născut pe măsură ce trecea câte o zi de filmare. Am început filmarea cu spitalele şi pe urmă ne-am dus în apartament, ca să nu înceapă să ningă. Mie îmi era frică pentru că tot auzeam de accidente în care erau implicate maşini de salvare şi Cristi tot timpul îi cerea lui Spahiu (n.red. - Gabriel Spahiu) să meargă cu viteză.
O dată am trecut pe roşu într-o intersecţie. Din dreapta ne-au dat întâietate, dar din stânga nu, şi Spahiu a pus o frână aşa de puternică încât cei care erau în spatele lui Lăzărescu - Cristi, operatorul şi sunetistul - au venit de-a dura.
Nu ştiu unde se află acest film în cinematografia română, dar el este în sufletul meu. Nu avem cum să nu fim subiectivi - deşi eu am fost de-a lungul anilor destul de obiectivă cu mine. La Los Angeles, când mi-au dat premiul (n.red. - Premiul pentru rol secundar feminin din partea Asociaţiei Criticilor din Los Angeles) mă miram de mine. De ce atâtea laude? Nu credeam în ele, dar nici nu credeam că sunt doar politicoşi...
Am, totuşi, ceva să îmi reproşez la acest rol: Cristi nu mi-a zis nimic, dar cred că la final trebuia să mai stau câteva secunde în plus în cadru. Se simte şi dacă eşti cu pătura în cap. I-am spus lui Cristi în glumă că mă ţine cu spatele la aparat, iar el a spus: "Tu te aşezi aşa", dar eu mă aşezam în funcţie de partener, nu de aparat.
Cred că trebuia să mai stau un pic alături de domnul Lăzărescu, mai ales că ştiam că se duce în sânul lui Avram (de aia mă şi chema Mioara Avram.)... Am rămas cu această neîmplinire.
Am vorbit odată cu Nae Caranfil şi i-am spus că am cunoscut asistente foarte rele care se luau tare de tot în clonţ cu medicii sau cu pacienţii, şi că nu ştiu de ce am jucat personajul aşa (aşa m-a dus valul, nu mi-a spus Cristi ceva anume), iar el a zis: "L-ai făcut foarte bine. Dacă îl făceai altfel erai eroină, dar aşa eşti un om obişnuit".
Cristi mereu spunea: "Concentraţi-vă, că acum se trage!" De ce nu are voie un doctor să greşească o operaţie? Eu de ce să greşesc un personaj la teatru sau în film? Trebuie să fii foarte serios în munca asta, şi cozonac dacă faci.
Moartea domnului Lăzărescu
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu
Cu: Ion Fiscuteanu, Luminiţa Gheorghiu, Gabriel Spahiu, Doru Ana, Dana Dogaru, Mihai Bratilă, Clara Voda, Adrian Titieni, Florin Zamfirescu
Premiul secţiunii "Un Certain Regard"- Cannes, 2005
Ryna - dublu debut
În 2005 a debutat în lungmetraj Ruxandra Zenide, tânără regizoare născută în 1975 care studiase intensiv filmul la FAMU Praga şi New York University. Eroina lungmetrajului de debut al Ruxandrei Zenide, Ryna, este o tânără din Delta Dunării pe care tatăl o sileşte să stea cu părul tuns scurt şi să facă muncă de băiat, încă supărat pe faptul că viaţa nu i-a dăruit un fiu.
Dar feminitatea Rynei creşte şi, odată cu ea, dorinţa de a evada din lumea măruntă în care a trăit până atunci. Într-un film cu o accentuată notă poetică, regizoarea conturează un personaj care îşi urmează calea în ciuda condiţionărilor universului din care provine.
Filmul a lansat-o pe Dorotheea Petre, una dintre cele mai interesante figuri descoperite de cinematografia română recentă. Ruxandra Zenide îşi aminteşte azi:
Un moment puternic a fost când am văzut primele rushes cu primele trei zile de filmări. Nu ştiam dacă funcţionează personajele aşa cum le imaginasem şi, când Cătălin (n.red. Cătălin Mitulescu, producătorul filmului) a proiectat ce am filmat, mai întâi pentru mine şi Dorotheea, după care pentru echipă, a fost o mare surpriză.
Totul părea (aproape) adevărat. Mai ales Dorotheea, care era mai puternică pe ecran decât ce puteam vedea în momentul filmării.
Ryna
Regie: Ruxandra Zenide
Scenariu: Marek Epstein, Andreea Vălean
Cu: Dorotheea Petre, Valentin Popescu, Aura Călăraşu, Nicolae Praida
Premiul special al juriului pentru regie şi Premiul special al juriului pentru interpretare feminină - Mannheim-Heidelberg, 2005