Lucrurile se întâmplă uneori după coincidenţe ciudate. Dacă în 2004 două scurtmetraje româneşti, Trafic (de Cătălin Mitulescu), respectiv Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (de Cristi Puiu) obţineau cele mai importante premii la Cannes şi Berlin, evenimentul s-a repetat în 2008 cu Megatron (de Marian Crişan) şi O zi bună de plajă de Bogdan Mustaţă.
O tânără mamă dintr-o localitate din nordul Ardealului parcurge un drum complicat cu mai multe mijloace de transport ca să-şi ducă băieţelul, de ziua lui de naştere, la cel mai apropiat McDonald's.
În Megatron, Marian Crişan construieşte o poveste simplă în care miza nu stă în obţinerea de către copil a jucăriei preferate, ci în lipsa tatălui - percepută acut de acesta, dar redată delicat de cineast. Nu jucăria l-ar face fericit pe micul erou, ci să-i aibă pe ambii părinţi alături.
Marian Crişan pentru HotNews.ro: Nu aş schimba nimic azi la Megatron, dar aş fi vrut să-l filmez tot pe traseul Salonta-Oradea, aşa cum am făcut mai târziu pentru Morgen. Din păcate, nu s-a putut la acea vreme. Nu ne permiteam să mutăm echipa. Dacă am fi filmat la Salonta, şi castingul ar fi fost altul. Am fi ales actori mai de-acolo.
Când mă gândesc azi la film (lucru care nu se întâmplă totuşi prea des), marea mea bucurie sunt actorii - Gabriela (n.red.- Gabriela Crişu) şi Maxim (n.red.- Maxim Adrian Strinu). Nici nu am avut dificultăţi cu producţia. Poate cel mai greu a fost castingul copilului, dar sunt convins că am făcut alegerea bună.
Nu mai sunt supărat pe jurnaliştii români că nu ne-au acordat la Cannes atenţia cuvenită. Nu am fost supărat, de fapt, nici atunci... De fapt, nu ştiu ce să spun despre momentul Palme d'Or. Nu ne raportăm la premii când facem filme. Scopul meu este să pun pe ecran poveştile pe care le doresc, nu să iau premii.
Regie: Marian Crişan
Scenariu: Marian Crişan
Cu: Gabriela Crişu, Maxim Adrian Strinu, Damian Oancea
Palme d'Or pentru scurtmetraj - Cannes, 2008
Bogdan Mustaţă: Continuă să mi se pară mişto
Câţiva băieţi evadaţi de la un centru de reeducare pentru minori fură o maşină şi îi răpesc pe şoferul acestuia şi pe o prostituată în drum spre mare.
Senzaţia de libertate o trăiesc la modul extrem şi iraţional, umilindu-i pe maturi şi aproape omorându-i. În lumea mare în care au intrat prin efracţie, mica lor vacanţă plină de cruzime, dar lipsită de viitor, e surprinsă eliptic pe un fundal desenat în culori crude.
Bogdan Mustaţă spune azi: Nu m-am mai gândit de mult la acest film pentru că nu prea mă mai interesează foarte tare, însă continuă să mi se pară mişto de câte ori îl văd. Înainte de a începe filmările mă gândisem mult la ce vreau să fac. Fuseseră tot felul de indecizii, dar hotărârile pe care le-am luat cred că le-am respectat şi sunt mândru de asta.
Nu ştiu dacă primul meu lungmetraj, la care lucrez acum (n.red. - Lupu), va fi pe linia scurtmetrajului O zi bună de plajă pentru că nu ştiu care era linia acestuia. Dar când vorbesc despre ce vreau să fac acum, nu dau O zi bună de plajă ca referinţă.
La momentul Berlin şi la Ursul de Aur pentru scurtmetraj obţinut cu O zi bună de plajă mă mai gândesc, dar nu voit. Datorită tot lungmetrajului meu, la orice - şi la festivaluri, şi la fonduri pe care le accesez -, lumea se raportează la acest premiu. Deci sunt forţat cumva să mă gândesc la acel moment şi el contează acum mult mai mult decât mă aşteptam în 2008.
O zi bună de plajă
Regie: Bogdan Mustaţă
Scenariu: Cătălin Mitulescu
Cu: Florin Sinescu, George Hoffman, Cerasela Iosifescu
Ursul de Aur - Berlin, 2008
Radu Muntean: Am fost cu toţii ca într-o vacanţă
Definit de regizor ca "un teenage movie cu un casting greşit: rolurile adolescenţilor sunt interpretate de actori de 30 şi ceva de ani", Boogie a fost gândit în acelaşi timp cu Hârtia va fi albastră, al doilea lungmetraj al lui Radu Muntean.
Eşalonarea lor (mai întâi Hârtia va fi albastră, apoi Boogie) poate sugera că regizorul face exact filmul care se asortează cel mai bine perioadei pe care o traversează. Cu Boogie el şi-a dorit să facă filmul unei generaţii (multă vreme "30 şi ceva" a fost titlul de lucru al filmului) după ce în Hârtia va fi albastră îşi distilase propria experienţă de soldat în termen, în decembrie '89.
Boogie a fost primul film cu care Radu Muntean a ajuns la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs.
Radu Muntean povesteşte: Fiecare film pe care l-am făcut mă reprezintă în raport cu felul în care eram în perioada când l-am filmat. Reprezintă destul de fidel o fază, nu numai profesională, dar şi umană din viaţa mea. Acest lucru e valabil şi pentru Boogie. Am filmat Boogie într-o atmosferă foarte plăcută, am fost cu toţii ca într-o vacanţă filmată. Munceam în medie şase-şapte ore pe zi, extrem de intens, dar apoi ne relaxam şi ne puteam odihni pentru ziua următoare. Sigur că o filmare relaxată nu e neapărat o garanţie a succesului, dar cred că la Boogie a funcţionat.
E o situaţie ideală, când filmezi în deplasare, cu oameni cu care te înţelegi, care nu au nici un alt program în timpul filmării şi care se pot concentra exclusiv pe ce au de făcut. Nu obişnuiesc să mă plâng că a fost greu la filme. Nu e niciodată uşor când îţi iei treaba în serios, dar poate fi plăcut şi intens. Cam aşa a fost la Boogie. În general, e plăcut să constaţi că oamenii reacţionează la film aşa cum ţi-ai dorit. Au fost multe cronici şi comentarii care mi-au făcut masaj la orgoliul de cineast, dar cel mai mult mi-a plăcut ce a zis un critic ceh apropo de Boogie: că i-a plăcut foarte mult, dar că nu a înţeles ce am făcut eu la filmare...
Boogie
Regie: Radu Muntean
Scenariu: Radu Muntean, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu
Cu: Dragoş Bucur, Mimi Brănescu, Adrian Vancică, Anamaria Marinca
Prezentat în "Quinzaine des Réalisateurs" - Cannes, 2008
Adrian Sitaru: Cu bani aş fi putut avea un steady
Un cuplu de amanţi (Ioana Flora şi Adrian Titieni) pleacă spre locul unui picnic. Pe drum, maşina condusă de femeie accidentează o prostituată (Maria Dinulescu), dar şoferiţa - panicată de ideea că relaţia ei adulteră, pe care nu e pregătită să şi-o asume, ar putea ajunge la urechile soţului -, decide să nu se îndrepte spre primul spital.
Comparat cu clasicul lui Roman Polanski, Nóz w wodzie / Cuţitul în apă, pentru triunghiul amoros şi pericolul difuz care ameninţă în permanenţă din umbră, Pescuit sportiv (www.pescuitsportivthemovie.com) surprinde cu acuitate schimbările de umori din alchimia unui cuplu şi întreţine o permanentă stare de aşteptare a unui eveniment care să aşeze piesele la loc, eventual printr-un şoc.
Folosirea POV-ului (Point of View) dă o dimensiune în plus acestui thriller psihologic nou pentru ce se mai făcuse în România. Întreprindere independentă şi de aceea realizată în mai mulţi ani, filmul a avut premiera la Veneţia, după care a urmat o carieră festivalieră bogată.
Adrian Sitaru: Dat fiind că am făcut filmul cu o sumă nesemnificativă în raport cu un buget real, cu bani normali aş face azi mai multe lucruri altfel. De exemplu, cu bani aş fi putut avea un steady ca să nu se mişte atât de îngrozitor camera în primele minute în maşină, aş fi avut mai multe zile de filmare etc.
Cel mai greu cred că a fost ritmul autoimpus mult prea intens de filmare, plus faptul că la finalul zilei trebuia să fac cumpărături şi să dau telefoane pentru a doua zi, să fac un program de filmare, schimbări. Făceam şi pe şoferul. Uneori făceam şi sandvişuri.
Satisfacţia cred că e evidentă pentru oricine care pricepe că proiectul avea majoritatea şanselor să moară înainte de a se termina de filmat, şanse destul de multe să rămână într-un sertar în format dv, puţine să ajungă la câteva festivaluri în format dv, foarte mici pe 35 mm în mari festivaluri şi premiat - iar eu, unul, îi dădeam şanse zero să fie distribuit în cinematografele din alte ţări. E ceva ce nu se întâmplă des nici cu filme făcute cu bugete normale.
Regie: Adrian Sitaru
Scenariu: Adrian Sitaru
Cu: Maria Dinulescu, Ioana Flora, Adrian Titieni.
Premiul Special al Juriului "Silver Alexander" şi Premiul de interpretare feminină ex-aequo Maria Dinulescu şi Ioana Flora - Salonic, 2009
George Dorobanţu: Încă mai simt în tălpi podeaua liftului
Cazul lungmetrajului Elevator e singular. E un film sută la sută independent, realizat cu un buget de 200 de euro. Subiectul e foarte simplu: un băiat (Cristi Petrescu) şi o fată (Iulia Verdeş) vor să aibă un moment de intimitate, dar rămân blocaţi într-un lift vechi.
Provocarea regizorului care transpunea cinematografic piesa de teatru a lui Gabriel Pintiliei venea din exploatarea spaţiului foarte redus al liftului şi din posibilităţile oferite celor doi interpreţi de izolarea la care sunt constrânşi.
Filmul a provocat o mică revelaţie în 2008 pentru că a demonstrat că poţi face film de calitate şi fără bani, şi chiar dacă filmezi în digital.
George Dorobantu îşi aminteşte: Cu măcar un micro-buget (că noi am avut versiunea pico-), o cameră HD şi un microfon bun, ne-am fi "cumpărat" mai mult timp şi am fi rulat mai mult repetiţiile, iar filmul ar fi arătat mai "ţeapăn" cinematic. Epicul ar fi rămas acelaşi - povestea lui Gabriel Pintilei îmi place în secunda asta la fel de mult ca atunci. Făcut acum, filmul ar beneficia pe segmentul liric, cu toată experienţa acumulată între timp de noi toţi (filmarea s-a-ntâmplat în toamna lui 2005, lansarea în 2008).
Ca să-mi amintesc de film, totuşi, chiar nu-i nevoie să apelez la "memorie" - parcă a fost ieri, încă mai simt în tălpi podeaua liftului (c-am filmat trei sferturi din timp în şosete). Experienţa Roger-Corman-escă 100%.
Montajul a fost generator-de-peri-albi, că s-a tărăgănat pe doi ani, cu 512 mb de RAM, iarna cu stopaje de curent (că tot românul stă-n casă că e frig şi se-ntunecă devreme, şi consumă curent la greu), iar vara cu farfurii cu gheaţă pe carcasa calculatorului (că altfel se-ncingea şi se bloca şi nu puteam lucra decât în tranşe de o oră şi jumătate).
Elevator
Regie: George Dorobanţu
Scenariu: Gabriel Pintilei
Cu: Cristi Petrescu, Iulia Verdeş
Fresh Generation Award la Fresh Film Fest - Karlovy Vary, 2008
Radu Jude: Cine crede că e greu să faci filme ar trebui să lucreze un an în mină
Un tată despărţit de mama fiicei sale e agasat că fiica nu-i mai spune "tată". Plecând de la asta, Radu Jude surprinde cu acuitate şi aparentă lejeritate nişte relaţii umane pe care le regăsim aidoma în viaţă.
Subiectul aparent banal, lipsa de ostentaţie, jocul natural al interpreţilor şi regia discretă fac din Alexandra un film care funcţionează foarte bine fără a fi legat de glie.
Radu Jude vorbeşte mai frumos despre Alexandra decât despre Lampa cu căciulă: A fost cea mai plăcută experienţă "cinematografică" a mea, poate pentru că de la idee până la filmul terminat au trecut şase luni - un timp foarte scurt. Asta a făcut ca îndoiala de sine să nu aibă timp să îşi facă treaba.
În plus, producţia a fost una independentă (din banii mei, în principal, plus o finanţare de la SEE Cinema Network, plus participarea pe gratis a câtorva colaboratori importanţi - Ada Solomon, Andrei Butică, Cătălin Cristuţiu, Augustina Stanciu etc), şi asta ne-a făcut pe toţi să ne simţim ceva mai liberi. În caz de eşec, n-aveam cui da socoteală. (Mă rog, propriei conştiinţe, dar asta se rezolva.)
A fost, în ciuda câtorva episoade conflictuale, o filmare foarte amuzantă. Am râs cu toţii foarte mult. În plus, tot ca amuzament, n-aveam de unde şti când am făcut filmul că, începând cu anul ulterior filmării, viaţa mea personală va avea destule puncte comune cu cea a personajului principal...
Sigur, meseria de regizor presupune anumite dificultăţi, stres enorm, un consum emoţional foarte mare. Totuşi, cine crede că e o meserie dificilă, ar trebui să lucreze un an într-o mină sau într-un abator sau să încarce, vara, carne congelată în camioane (ceea ce presupune să ieşi încontinuu de la -15 grade la +40). Sau măcar să vânda iarna ziare pe stradă. Ar vedea că regia de film nu e, cu adevărat, o meserie grea. Din contră.
Altfel, cred că Alexandra s-a aşezat bine între precedentele scurtmetraje şi primul meu lungmetraj: în neantul în care se duc, mai devreme sau mai târziu, toate filmele, toate obiectele şi toate fiinţele.
Regie: Radu Jude
Scenariu: Andrei Butică, Augustina Stanciu, Radu Jude
Cu: Şerban Pavlu, Oana Ioachim, Alexandra Pascu, Mimi Brănescu
Principal Prize - Oberhausen 2008, Selecţia Oficială Clermont-Ferrand
Ciprian Alexandrescu: Interior scară de bloc a avut reacţii pe sufletul meu numai afară
Descoperirea unui cadavru în scara unui bloc din Bucureşti provoacă diferite reacţii în rândul locatarilor, de la indiferenţă până la implicare directă.
Din punct de vedere dramaturgic, descoperirea corpului neînsufleţit duce la o reacţie în lanţ, plecând de la cuplul de tineri care îl văd primii şi continuând cu ceilalţi vecini care intră mai mult sau mai puţin întâmplător în poveste. Filmul e inspirat dintr-un caz real şi se remarcă mai ales prin credibilitatea reacţiilor pe care le au personajele. Întâmplarea cu pricina e emblematică pentru o societate tot mai indiferentă.
"Nu cred că îmi mai place azi filmul, am ajuns la saturaţie. Şi nu e doar faptul că m-am axat pe următorul proiect. Cel mai mult mă deranjează că atunci am vrut să zic ceva cu el, crezând şi sperând (în idealismul meu) că oamenii îl vor simţi şi că lucrurile se vor schimba cu ceva.
Mă refer la modul cum ne raportăm unii la alţii, la cum putem fi generoşi între noi, la cum putem scăpa de indiferenţă. Spun asta uitându-mă în jur, pentru că sunt de principiul că regizorul, artistul se raportează la cetate, preia temele cetăţii.
Interior. Scară de bloc s-a născut dintr-o poveste reală pe care am auzit-o la o bere. Undeva în cartierul bucureştean Drumul Taberei a fost descoperit cadavrul unui om. Pe urmă am adăugat şi lucruri care mi se întâmplaseră mie. De pildă, cum stătea administratorul Ciocan din Dristor, unde am locuit la un moment dat cu doi colegi, şi număra persoanele cu care veneam acasă. Odată chiar ne-am trezit cu el în sufragerie, ţipând că ne trece 10 persoane la întreţinere. (Ceea ce a şi făcut).
Filmul a avut reacţii pe sufletul meu numai afară, unde a fost foarte bine primit la festivaluri. Oamenii au reacţionat cinstit faţă de situaţia din film şi s-au raportat la ea ca la un caz real.
În România reacţia m-a dezamăgit pentru că Interior. Scară de bloc a fost văzut ca un alt film românesc despre mizeria cotidiană. Dar asta e lumea în care trăim! Dacă o să ascundem totul sub covor, nu vom face nimic.
Interior. Scară de bloc
Regie: Ciprian Alexandrescu
Scenariu: Simona Ghiţă, Maria Săvulescu
Cu: Simona Ghiţă, Tudor Aaron Istodor, Luminiţa Gheorghiu, Vlad Ivanov, Gabriel Spahiu
Prezentat în secţiunea Cinéfondation - Cannes, 2008; Premiul Special al Juriului - Uppsala, 2008