La aproape 13 ani după premieră, produsul rămâne remarcabil prin temă și subiect. Pe de o parte, ce înseamnă și unde pot duce mistificările istoriei. Pe de cealaltă - efectul obținut în rândul inventatorilor (dar și al consumatorilor) unor asemenea produse. Concluzie mai valabilă ca oricând: Cine falsifică realitatea (mai ales istoria), cade în ea. Și se umple de ridicol, de nervi, de suferință. Adevărul nu iartă și nici nu poate fi fentat. Până la urmă, îți cade în cap și te termină - ca individ, ca grup, ca ideologie, ca nație.
Cum relevă această idee Medalia... lui Netzer? Pas cu pas, asistăm la schizofrenia paranoidă a celui care se trezește decorat - din greșeală, și fără nici un merit - cu o stupidă tinichea aniversară. Apoi la fuduleala personajului instalat confortabil în nemeritata lui condiție de împrumut. Cea pe care se va grăbi, apoi, să și-o asume "cu justificată mândrie patriotică" - cum grăiau telegramele "iepocii de aur și rahat" închinate eroului între ero(r)i și orori. Epocă în care devotatul supus Ion I. Ion (nume generic, de amprentă națională) slujise cu slugărnicie și abnegație, mergând până acolo încât - patriot vigilent și responsabil - și-a turnat la Securitate fiul care intenționa să fugă din țară. Drept urmare directă a grijii părintești, tânărul fusese arestat și ținut în temniță "ca să-i iasă gărgăunii și să-i vină mintea la cap", după cum pretinde, și după 20 de ani, grijuliul său părinte.
Atunci când greșeala funcționarei de la minister se îndreaptă și Moș Tăgârță e chemat să dea "obiectul" înapoi statului, care îl pregătise pentru un veritabil erou, începe disperarea. Și nu una oarecare, ci susținută pe sentimente de frustrare, de furie imbecilă - cele cu care se împopoțonase în noua și falsa lui condiție. Cum să renunțe, el, la ceea ce i se cuvine?! Căci, din fandacsie dai în ipohondrie... și, pe urmă și nimica mișcă: inamicul, închipuirile, aut - admirația: "Suntem aici de 2000 de ani și nu ne vom clinti!".
Grotescul este împins la paroxism în momentul când impostorul ajunge față în față cu adevăratul destinatar al medaliei. De la milogeala slinoasă și abjectă, Ion I. Ion trece la amenințări, având tupeul de a-l acuza pe cel căruia i se cuvenea și îi era destinată onoarea, de impostură! Nici măcar infirmitatea evidentă (de pe urma întâmplării de război care îl califica acum pentru decorare), a oponentului său, nici dezinteresul demn și lucid față de gratuitatea unei asemenea reparații - chipurile morală - nu îl clintesc pe ipochimenul înverșunat în orbirea lui.
Ca și alte momente în care filmul trenează, ori chiar cochetează vag, dar sesizabil, cu artificialul, finalul din jurul mesei de familie ar aduce - în viziunea regizorului - împăcarea. Cu fiul, venit în vizită din Canada și de la resentimentele justificate; cu nepotul ce vorbește o altă limbă decât el, dar îi șterpelește obiectul - adică o altă medalie (falsă), cumpărată din micile și meschinele economii. Adevărul? Cui îi trebuie? Ochii și gura lumii sunt mai importante. Un aer de iertare și împăcare cu micimile vieții se așază peste întreaga reuniune a rudelor. Eroul dezbrăcat de glorie este cadorisit de scenarist și regizor cu mila creștinească: acel "hai... treacă de la mine!", rostogolit la vale pe rulmenții scârțâitori ai unei îngăduințe etern repetabile și păgubitoare, căci "toți suntem români, mai mult sau mai puțin onești". Adică - fără leac.
Filmul a ajuns să fie programat grație aniversării lui Victor Rebengiuc[i]. Prestația actorului a fost, și aici, una excepțională, el izbutind să-i infuzeze personajului tot amestecul acela grețos de veleitarism și lașitate, de lichelism și veșnică trufie găunoasă; de perseverență năucitoare provenită din credința (intrată parcă în fibra unor prea mulți și mai greu de stimat conaționali ai noștri) potrivit căreia, orice s-ar zice și oricum ar sta lucrurile, tot eu am dreptate, chiar dacă toți mă prigonesc, din invidie și răutate; pe mine, cel mai cel... Un rege de carton, al mahalalei, care moare, dar nu se predă.
[i] Absolut întâmplător am aflat, de la una dintre persoanele implicate în producția filmului, că actorul a acceptat - pentru că i-a plăcut atât de mult rolul - să joace pe un onorariu care se micșorase, odată cu reducerea bugetului general al filmului. Aplauze? Prea puțin, pentru un asemenea gest, care îi conferă lui Victor Rebengiuc, pe lângă cuvenita venerație, dimensiune morală unică în spațiul profesiei sale. Jos pălăria, DOMNULE!