Oscar - (pen)ultima suflare sau cinefagia salvează Academia?

Vă scriu aceste rînduri pe fugă, în vinerea de dinainte de Oscaruri, îmbărbătat de decizia Academiei Americane responsabilă cu Ştiinţa şi Arta Imaginii Mişcate de a continua povestea cu Oscarul, în ciuda deranjului pe care americanii îl fac în Irak. Şi în ciuda falsei pudori afişate de nu'ş care actor* care zicea ceva de genul că ar fi obscen să defilăm nonşalanţi pe covorul roşu atunci cînd în lume se întîmplă masacre oribile. Hello, Earth to Hollywood... Masacre (mai mult sau mai puţin oribile) se întîmplau în timpul fiecărei ceremonii de decernare a Oscarurilor, de la începuturi pînă acum, aşa că a se scuti...

Şi ce făcu, mări, Academia? Supremul sacrificiu: or să renunţe la ceremonia covorului roşu. Sau or s-o mai scurteze. Sau ceva de genul ăsta. ABC (televiziunea care are drepturile de difuzare a Oscarurilor) o să renunţe la serviciile, de un penibil extrem, ale unei anumite Joan Rivers, care toceşte numitul covor de dinainte de a mă fi născut eu. Slavă cerului că telespectatorul român e scutit de această apariţie.

O apariţie pe care toată lumea o aşteaptă este cea a lui Michael Moore, un domn masiv şi răvăşit, care probabil c-o să înhaţe Oscarul pentru documentar - Bowling for Columbine - o oră şi jumătate care poate fi rezumată în nemuritoarele cuvinte ale lui Rebengiuc din Balanţa: "Ascultaţi-mă pe mine aci: al mai prost om de pe lumea asta e americanu'!" Un documentar care se foloseşte de pretextul tragediei de la un liceu din Colorado pentru a afla (fără succes) răspunsul la întrebarea "de unde fascinaţia americanilor pentru armele de foc?". Altfel, o bijuterie care i-ar face pe Cîrcotaşi şi toţi ceilalţi care se bucură cînd fac mişto de alţi oameni să-şi strîngă jucăriile şi să se ducă acasă. Dl. Moore are un mare har: ştie cum să-l pună în dificultate pe interlocutorul lui, după ce mai întîi l-a făcut să se simtă comod şi să debiteze tot felul de prostii. Ei bine, după cîte a zis despre politica externă americană în filmul lui, e clar că duminică seara tăcerea n-o să fie din acelaşi material cu statueta. Acelaşi lucru o să fie valabil şi pentru alţi nominalizaţi politizaţi cum ar fi Ed Harris, Susan Sarandon (prezentatoare) şi, bineînţeles, Bono. Toată lumea ar vrea să-l vază şi pe Eminem, nominalizat şi el, dar se pare că n-o să se-arate. Cică şi Will Independence Day Smith, care urma să prezinte (şi care ştim că are obiceiul să salveze preşedinţi...), s-a retras în semn de protest. La fel şi Aki Kaurismaki.

O altă veste, cu adevărat rea, e ca probabil n-o să mai vedem foarte multe decolteuri - aplicate în cele mai neaşteptate locuri - ceea ce e mare păcat dacă stăm să ne gîndim la nominalizările pentru cea mai bună (pardon de expresie) actriţă...

Unii zic că ceremonia ar trebui să fie numai despre filme. Şi-atît. Vezi să nu. Oricum, la repezeală, eu mai introduc o categorie: premiul pentru cea mai proasta prestaţie la televizor a unui om vreodată, şi anume "atunci cînd" (cum zic copiii) George Dubya Bush i-a dat cu ultimatumul lui Saddam. Mai rar atîta lipsă de expresie din partea unuia care are oricum carisma unui manechin de croitorie... Dar asta e (sau va fi, probabil) dintr-un cu totul alt film.



(* Daniel Day-Lewis, dacă ţineaţi morţiş să aflaţi.)