Oscar 2003 - Viaţa-ncurcă filmul

The bîlci must go on. Şi-a continuat. N-a prea fost vorba despre război. Am avut parte în schimb de suficientă pompă, glamour, bîlbe, ţinute mai mult sau mai puţin alese ca să ne ţină mulţumiţi. Faptul că ceremonia covorului roşu a fost scurtată nu înseamnă că vreuna din petrecerile programate apres s-a anulat. Totul a decurs conform planurilor: lumea şi-a etalat statuetele sau măcar toaletele iar în băile vilelor din Beverly Hills s-a tras pe nas juma' din Peru.

Că veni vorba de junkies, Joan Rivers, monopolista pre-showului de pe ABC a apărut pînă la urmă, dar nu de pe covorul roşu, ci dintr-o clădire alăturată şi - vai, ce tragedie - s-a uitat şi ea la vedete ca şi noi, muritorii de rînd, la televizor. Şi cum n-a putut să vorbească cu ele, a vorbit despre ele, cu aceeaşi frecvenţă de prostii debitate pe minutul de emisie.

Steve Martin a fost - ca şi toată "ceremonia" - nici prea-prea, nici foarte-foarte. Şi asta tocmai într-un an aşa bogat în filme bune. Degeaba ne-a avertizat Bette Davis de pe un ecran să ne legăm centurile, că n-a fost cazul. O seara cplîie, în ciuda celor cîtorva surprize. Marea surpriză a serii a fost Pianistul, regizat de un "fugitiv", Roman Polanski (wanted în State pentru acuzaţii de viol şi ademenit cu un ditamai Oscarul), şi interpretat de un "nimeni", Adrien Brody, altfel simpatic, inteligent, îndrazneţ şi... pupăcios. În rest, s-a mers la sigur: la urma urmei, mai mulţi membri ai Academiei au fost la Chicago (oraşul...) decît la Pianistul, probabil cel mai puţin văzut film dintre cele nominalizate la categoria supremă.

Aşadar, Michael Moore şi-a dat drumul la gură şi s-a legat chiar de originile preşedintelui Bush, recte alegerile cîştigate cu mai puţine voturi decît oponentul său. Apelul autorului de documentare la realism a avut parte de reacţii tip CPUN (aplauze şi huiduieli). Restul lumii a fost relativ cuminţică, făcînd apel în special la pace (dar şi la legalitate, cum a le-a zis-o finuţ Almodovar). Alţii au fost încă şi mai subtili, sub forma unor insigne (insignifiant de mici) din argint sub formă de porumbel purtate la rever.

Bref, cu ce-am rămas:
- ochelarii uber-cool lui Jack
- Halle Berry ştergîndu-se la gură după sărutul zemos al lui Adrien Brody
- Barbra Streisand pomenind - pentru prima şi ultima oară - numele lui Eminem. Mai lipsea să-i vedem împreună pe scenă, făcînd frumos
- "Ruşinică, domnu' Bush, ruşinică !" (Michael Moore)
- faţa confuză lui Kathy Bates cînd Sean Connery a anunţat cîştigătoarea pentru cea mai bună actriţă ca fiind, simplu, "Catherine" (cum o cheamă şi pe d-na Bates, cum ar veni...)
- şi că veni vorba, Catherine Zeta-Jones, "extrem de gravidă", cîntînd (şi cîntărind...) parte-n parte cu trupeşa Queen Latifah, care a înlocuit în ultimul moment o blondă care şi-a dat seama că ar fi mai bine să nu cînte live...
- ce i-o fi zis Colin Farrell lui Bono în gaelic?
- excelentele montaje din istoria cinematografului şi a Oscarurilor (cu excepţia unuia în care toată lumea cîntă, rîdea şi dansa)
- complimentul suprem: "Working with this woman was like making great jazz" (Chris Cooper despre Meryl Streep)
- găselniţa cu microfonul care ... dispare, şi care a funcţionat (cu excepţia - notabilă - a lui Adrien Brody)
- răguşeala lui Richard Gere (de la mantre?)
- poza de album cu Oscarizaţii, o scenă ca o reclamă vie(?) la o clinică de botox...

Care va să zică, lacrimi, urale, huiduieli, militari, anarhişti, popor, bîlci. Ca-n viaţă.