Întrebările unei femei îndrăgostite şi nesigure sentimental - Bridget Jones: The Edge Of Reason

Profesia de actor este cea mai veche din istoria omenirii(sau poate nu, dar aproape...). Histrionism şi ipocrizie, zic unii. O meserie dură, zic alţii. O profesie a travestirii, a identificării psihologice şi fizice cu personajul, încă de la Platon citire. Cu atât mai mult în cazul în care trebuie să capeţi muşchi în câteva săptămâni, sau să iei zeci de kilograme, precum Renée Zelwegger.

Bridget Jones - Vârsta Raţiunii continuă reţeta din prima parte, asezonată de alte melodii cult ale anilor '70 şi '80, de la Carly Simon la Madonna. Revin deci dilemele la nivel XXL ale eroinei yuppie. Acum dublate, amplificate, "enormizate". Actualul episod nu mai are aerul confesiv al unui jurnal intim, ci suntem mai aproape de delir sau de parodia întâiului.

Această privire în oglindă nu este însă neinteresantă. Întrucât îi permite eroinei să se analizeze faţă în faţă cu sine. Între tentaţia infidelităţii (cu diavolul de Hugh Grant) şi perversitatea unei posesivităţi nemărturisite, Jones îşi pune întrebările interioare ale oricărei femei îndrăgostite şi nesigură sentimental. Dar filmul are darul de a rămâne o comedie.

Dacă acum 60 de ani Hollywoodul l-ar fi ales pe Cary Grant drept partenerul indiscutabil al lui Hepburn, în anii 2000 personajul a trebuit să integreze societatea şi să facă dragoste cu un conservator. Cea mai interesantă este personalitatea lui BJ. Neîndemanarea ei, angoasele şi obsesiile o fac comică, la frontiera grotescului pe stil Laurel şi Hardy, delirantă şi cântând într-o închisoare din Thailanda în maniera exorcizantă a lui Mel Brooks.

Apologie a unei sexualităţi asumate sub toate formele ei, BJ este filmul epocii lui. A noastre. Câteva secvenţe absurde ne marchează spiritul: şedinţa de îmbrăcat în plină stradă, personajul Rebeccăi, asistenta cea mai sexy şi perfectă, recepţia dată de greii baroului, întoarcerea ritmată după un sejur la închisoare.

Acest al doilea episod pare mai fin şi mai excentric, dar şi mai uman şi mai emoţionant. Probabil aici rezidă mobilul continuării povestirii: ataşamentul nostru faţă de o asemenea femeie, atât de departe de canoanele frumuseţii uzuale, şi atât de simpatică (în mod involuntar). O tornadă veritabilă ale cărei gesturi se transformă fiecare, oricât de delicate ar fi, într-o catastrofă naturală.

Personajul însă nu ar fi nimic fără interpretarea cizelată a lui Renée Zelwegger, în mod ironic o texană brună şi filiformă, metamorfozată aici în englezoaică blondă şi cu carne. Fără nici un fel de dispreţ, nici o secundă, ci întotdeauna foarte demnă în haosul ei. Spre marea noastră bucurie este stângistă, fumătoare, şi se aruncă cu capul înainte în toate situaţiile. Învaţă încetul cu încetul să se iubească pe sine (şi să iubească în general), iar filmul îi dă ocazia de a arăta în ce măsură este incultă şi neştiutoare (mai puţin la capitolul "people"), foarte neîndemânatecă în germană, şi fericită în nenorocirile ei, dacă e să le compare cu cele ale femeilor thailandeze. Un rol feminin atât de puternic încât suntem absorbiţi total de şarmul ei! În timp ce ea învaţă să relativizeze...

Astfel încât şi noi relativizăm: în această magmă de comedii mediocre şi de personaje stereotipe, aceasta nu este una dezonorantă. Din situaţii jenante în întrebări existenţiale şi superficiale, filmul ne ţine. Bridget este sinceră, inteligentă şi naivă. Acest triptic pare că generează toate gagurile, într-o lume ipocrită, pavloviană şi manipulatoare. Filmul însă nu sancţionează pe nimeni, ci rămâne consensual, cu câteva planuri numerice foarte frumoase, cu exterioare exotice şi dialoguri destul de dure şi crude care perfectează acest al doilea episod la înălţimea întâiului. La urma urmei "merităm cu toţii o a doua şansă... Cu excepţia lui Hitler"...