Grasana in corpore barosano - Bridget Jones: The Edge Of Reason

"Cum, fată, încă n-ai văzut Jurnalul lui Bridget Jones 2?! Vaai, tu, nu se poate!", cam asta se aude peste tot prin oraş pe unde vezi adunate la discuţii mai mult de două fete. Ca să nu ne rămînă prietenele mai prejos, expuse abordărilor de genul acesta, săptămîna trecută am rezervat bilete la cinema şi ne-am dus la Glendale Cotroceni să vedem împreună bazaconia. Pe această cale îi rog pe aceia care sîmbăta trecută au stat la balcon să ne contacteze la redacţie în cazul în care vor să-şi recupereze scuipatul de pe hainele noastre, adică ale fraierilor care am avut bilete pe rîndurile de jos.

Din punctul meu de vedere, Jurnalul lui BJ 2 nu este atît un demers artistic încununat de succes, cît mai degrabă o realizare pe plan nutriţionistic. Adică, în afara faptului că Renée Zellweger s-a îngrăşat pentru acest rol ca o viţică (n-am înţeles exact de ce), plus cîteva scene - le numeri pe degetele mari - la care am zîmbit, filmul nu se distinge prin nimic. A, ba nu! Mai e mişto melodia aia a lui Robbie Williams de pe coloana sonoră pe care o tot difuzează ăştia la VH1! Altfel, aceeaşi reţeta de succes ca în prima parte, la care s-au mai adăugat cîteva întîmplări noi. Un fel de rest de ciorbă rămas nevîndut la care mai adaugi nişte grăsime, o încălzeşti puţin şi o serveşti publicului larg care se ştie că oricum înghite orice.

În sala - plin de fete. Dacă sînteţi puşi pe agăţat (vorbesc aici numai cu cititorii, cititoarele să se uite în altă parte), nu faceţi ca noi, duceţi-vă la film singuri! Evident, în cazul în care vă plac tipele mai durdulii, naive, uşor natînge, patetice pînă-n ultimul hal şi, în general care n-a avut ele noroc în viaţă...