Regizorul de aici, Tomas Alfredson, ne-a dat frisoane cu filmul său suedez Lat den rätte komma inv / Let the Right One In (care a rulat şi pe ecranele noastre). De la o poveste cu vampiri şi copii, el glisează cu uşurinţă şi mare artă către un foarte stilat film cu spioni. Un film cu bărbaţi puternici şi sclipitori, dar cu un călcâi al lui Achile neaşteptat de liric.
Un extraordinar aer britanic, fiecare cadru din filmul suedezului aflat la debut în limba engleză poate să fie poză de promovare. Plastic, cu tonuri stinse şi neutre, ca şi personajele care ar trebui să se piardă în mulţime (dar mai greu cu actorii aceştia minunaţi în bloc, ce bărbaţi frumoşi şi perfecţi în rol!), Tinker Tailor Soldier Spy reconstituie cu minuţiozitate epoca deceniului 7. Şi, chiar dacă este o ecranizare - lentă şi echilibrată, cerebrală - după un roman al lui John le Carré, nu are multe explozii, urmăriri şi asasinări perfide. Şi romanul, şi filmul preferă mutarea centrului de greutate într-un punct de sprijin atipic, în viaţa unui spion la pensie.
George Smiley (Gary Oldman extrem de potolit şi bine fixat în introvertirea personajului cu creier scormonitor) a fost cel mai bun spion al Regatului, dar a sfârşit prin a fi îndepărtat. Lui i se încredinţează cel mai aparte caz de cercetare a trădării, foarte mult apropiat mai degrabă de o partitură de tip Poirot. Căci şi personajul său are puterea să pună cap la cap datele ce ajung la el şi să vadă clar, acolo unde nimeni altcineva nu e capabil să o facă.
Gary Oldman, bătrân, cu frustrări pe care nu le arată, cu slăbiciuni pe care nu le devoalează decât presărat, o dată, cuminte şi mereu calm, urmărit şi în interiorul său perfect, strict, ordonat, îşi rezolvă cazul cu precizie de ceas elveţian.
Ca şi în alte filme cu spioni, există şi de data aceasta un personaj feminin care seduce, derutează, pierde sau salvează eroul. Însă, regizorul de aici alege să nu îl arate, să nu pună lumina pe el, chiar dacă soţia aceasta contează enorm în greutatea poveştii.
Filmată cu filtru care dă imaginii un aspect ceţos, nostalgic, de epocă, pelicula adună cu răbdare piesele de puzzle, până la denunţarea din final. Muzica subtilă, cu bune accente dramatice, impresionează atât cât şi când trebuie, pentru ca suspansul să existe şi tensiunea să se facă simţită. Este atât de curat şi reţinut jucat şi filmat, încât nu vezi decât actorii. Exact ca în trecut, în timpul filmelor de studio şi platou, când psihologia unui personaj conta numai în funcţie de talentul vedetei. Iar actorii de aici sunt perfecţi (şi iar Tom Hardy, blond aici, mai matur şi mai masiv, cu picioarele lui goale cu tot).
O poveste cu sufletul la gură şi în general cu foarte mult suflet, cu poveşti de dragoste lipite tandru acolo unde nu te aştepţi, care se precipită spre final, dar are, totuşi (ce frumos!) răgazul să intarsieze când şi când un flashback interesant. Amănuntele apar astfel în istoria personajelor prin fină acumulare, cu camera mereu apropiindu-se în travelling uşor, blând. Este dovada că se pot realiza filme de acţiune şi fără 3D, cascadorii nemaiîntâlnite şi efecte digitale.
Un film despre conspiraţie, despre puterea din umbră, despre suspiciuni, tabere şi alegeri. Îmi plac filmele cu spioni, îmi plac filmele de acţiune, le iubesc pe cele cu Poirot. Ei bine, acesta are din toate. Şi încă ceva în plus.
De văzut, de colecţie.