Cel de-al 4-lea film al lui Whit Stillman (primul de la The Last Days of Disco, din 1998, încoace şi primul pe care-l văd eu - situaţie pe care am de gând s-o repar cât de curând), este atipic pentru închiderea unui festival - de obicei (şi o valabil nu numai pentru Veneţia, ci şi pentru Berlin sau Cannes), filmul lăsat pentru post-gală e, în cel mai bun caz, mediocru. Ceea ce, în cazul de faţă, nu nu e cazul... Damsels in Distress e o mică bijuterie ce tratează extrem de inteligent şi cu mult umor un subiect aparent epuizat din punct de vedere artistic: viaţa universitară americană. Rând pe rând, Stillman ironizează mai mult sau mai puţin subtil frăţiile, ziarele studenţeşti, cluburile destinate variilor hobby şi alte clişee ("sursă inepuizabilă de înţelepciune populară" după cum declară una din protagoniste) asociate tinerilor de peste Ocean. Dincolo de scenariul isteţ, ce necesită bune cunoştinţe de limba engleză, filmul are parte şi de o distribuţie bine aleasă, condusă de Greta Gerwig (descoperită în Greenberg, unde-i fura filmul lui Ben Stiller), Analeigh Tipton (care a debutat chiar în acest an, cu trei roluri în cinema - Damsels..., The Green Hornet şi Crazy Stupid Love, plus unul pe HBO, în Hung) şi Adam Brody (care se bucură de mare succes în Italia, graţie serialului The OC). O adevărată plăcere, la care am râs numai eu, Andrei, Dana şi Mihai, în timp ce italienii se uitau la noi şi nu pricepeau de ce. Adică exact aşa cum a prezis Jay un pic mai devreme, după ce ne-a spus cam cum o să arate palmaresul, din nou, profeţie adeverită aproximativ în totalitate (mai bine n-ar fi fost)...
După ce anul trecut gala a fost un soi de "una caldă, una rece" - Tarantino a dublu premiat Balada triste de trompeta a lui Alex de la Iglesia, dar a trimis Leul de Aur la fost iubită Sofia Coppola - anul ăsta, juriul condus de Darren Aronofsky (din care făceau parte şi Todd Haynes şi David Byrne, veritabili intelectuali în ale căror gusturi pun multă bază) a dat premiile mici, Oselle şi Cupe Volpi cui merita, dar a concentrat tripleta Premiul Juriului - Leul de argint pentru regie - Leul de Aur pe trei producţii din care am văzut doar una în timp ce celelalte două au fost primite cu răceală de critică. Care critică şi-a văzut şi-n acest an favoriţii (Carnage al lui Polanski, Killer Joe-ul lui Friedkin şi Idele lui Clooney) complet ignoraţi. Aşadar, o gală din care filmele americane au absentat glorios (cu trei americani în juriu!), asiaticele, cu două excepţii, s-au regăsit în palmares, iar onoarea italienilor a fost "reperată" cam cu forţa, graţie premiului primit de...:
Leul de aur: Faust (regia Aleksander Sokurov)
Marele premiu al juriului: Terraferma (regia Emanuele Crialese)
Leul de argint pentru regie: Shangjun Cai (People Mountain, People Sea)
Osella pentru scenariu: Yorgos Lanthimos şi Efthimis Filippou (Alpis)
Osella pentru contribuţie tehnică: Directorul de imagine Robbie Ryan (Wuthering Heights, regia Andrea Arnold)
Copa Volpi de interpretare feminină: Deannie Yip (A Simple Life, regia Ann Hui)
Copa Volpi de interpretare masculină: Michael Fassbender (Shame, regia Steve McQueen)
Premiul Marcello Mastroianni pentru debut: Shôta Sometani şi Fumi Nikaidô (Himizu, regia Shion Sono)
La care se adaugă premiul FIPRESCI - primit tot de Shame.
După cum spuneam acum câteva zile, am lăsat deoparte un film pe care speram să-l regăsesc în palmares. N-a fost să fie... Prea "de gen", probabil, pentru un festival "serios", Tinker Tailor Soldier Spy al lui Tomas Alfredson nu a fost recompensat la capitolul tehnic - filmul e o lecţie de imagine şi omagiază stilul 70's atât prin textura culorilor (preponderent albastru-verzui şi maro / ocru / bej), cât şi în ceea ce priveşte atmosfera (te simţi în mijlocul Războiului Rece). Şi nici pentru munca titanică depusă de Peter Straughan şi Bridget O'Connor, care au reuşit să condenseze cărămida lui John LeCarre în 2 ore de plot inteligent scris, pe care-l urmăreşti cu sufletul la gură şi care-ţi oferă un mic twist, intuit doar vag în paginile cărţii, dar perfect logic pentru epoca şi mediul în care are loc povestea. Şi nici pentru performanţa actoricească a protagoniştilor care, de la Gary Oldman (amintit de Fassbender în speech-ul său de mulţumire), John Hurt şi Colin Firth, trecând prin revelaţia Benedict Cumberbatch şi ajungând la Mark Strong şi Tom Hardy, cele mai bune exporturi britanice recente, sunt ireproşabili şi funcţionează împreună ca o maşinărie perfect unsă şi calibrată. Şi nici pentru regia lui Alfredson, care este, practic, responsabil pentru reuşita fiecărui departament amintit în parte (la care aş mai fi putut adăuga muzica, montajul - opening-ul filmului ar trebui studiat în şcoli). Nu-i nimic, probabil că Academia Americană de Film va repara greşeala...