Ecranizarea după romanul lui Michael Morpurgo păstrează respectuos împărţirea în mici capitole explicative, toate terminate cu o închidere în negru, pauza necesară de legătură. Culori calde, peisajul cu planuri de largă respiraţie, rural, englezesc, cu un neaşteptat aer ca în filmele lui John Ford populate cu irlandezi hotărâţi şi familii unite, în ciuda sărăciei. Şi muzica, prezentă constant, sprijin major în impresionarea publicului. Ritm lent. Aparent nimic de aici nu pare să amintească de mâna lui Spielberg. Însă stilul, poetica se simte din şantajul emoţional, din tandemul copii-animale.
Este povestea lui Joey, calul pe care îl vedem de la naştere, până la sfârşitul primului război mondial.
Şi în prima jumătate, filmul înaintează blând, în elipse, pe măsură ce anotimpurile se rotesc, ce mânzul creşte, ca şi băiatul care îl dresează. Calul se îmblânzeşte, acceptă un stăpân, ham şi jug. Filmat mereu de aproape, cu ochii mari şi blânzi cu gene lungi, căluţul acesta e personajul perfect pentru toată familia. Există aici în această parte vag idilică, în ciuda vieţii grele, aspre, momente dramatice. Proprietarul vine să ceară chiria, iar ferma familiei e ameninţată, ca în atâtea alte ecranizări după romane englezeşti. Dar şi multă blândeţe şi dragoste, din aceea fără sentimentalisme, profundă, între membrii familiei.
Foarte frumos cum toţi vorbesc cu calul, nu numai cel care l-a crescut. E interesant, emoţionant, chiar dacă uneori parcă o tăcere ar fi spus mai mult.
Şi începe războiul, iar filmul intră în jumătatea sa violentă şi dură, în partea murdară, cleioasă, periculoasă pentru oameni şi animale deopotrivă. Aici calul trece de la un proprietar la altul (soldaţi nemţi, ţărani tineri şi ei plecaţi de acasă de la câmpul lor sau fermierul francez interpretat excelent de Niels Arestrup ca o variantă de bunic al lui Heidi), donând cu blândeţea lui o fărâmă din viaţa normală rămasă departe. Spielberg reuşeşte să nu acuze pe nimeni, doar să-şi lase eroul cu patru picioare să străbată terenul. Aici sunt scene cumplite de luptă, arme care şuieră în continuu, cadavre şi gropi comune cu cai ajunşi la propriu carne de tun. Aici apare ca maior Benedict Cumberbatch, după spionul în costum la patru ace din Tinker Tailor Soldier Spy, de nerecunoscut în uniformă. Ce alură! Ce voce bună!
Sunt multe scene care trimit la filme clasice, semn că Spielberg, ca şi Scorsese altădată, s-a documentat riguros (şi) din istoria filmului universal. E o scenă cu ofiţerii atacând în linie ca în The Charge of the Light Brigade, una splendidă când se urcă toţi pe cai în iarba înaltă, aurită şi prăfuită de soare - demnă de poezia unui film rusesc -, câte ceva din The Little Princess, mai ales finalul filmului acesta din 1939 cu Shirley Temple şi tatăl orb. Şi revenirea, uşor cheesy, scăldată într-un asfinţit mai ceva ca în Gone with the Wind.
Nu poţi să spui că e un Schindler pentru cai, dar sigur că e unul pacifist. Căci dincolo de graniţele arbitrare, de bariere lingvistice, rămâne mereu omenia, pulsul pământului.