De la genericul de început desenat, pe muzică tradiţională, de mandolină, până la final, filmul acesta străluceşte în mii de raze şi de nuanţe, o camee mititică cu relief delicat şi fin, dar neapărat de păstrat pe raftul cu minuni.
Chiar dacă şi-a propus să încerce un live action film, regizoarea nu poate să renunţe uşor la stilul grafic care i-a adus celebritatea şi foarte bine face. Căci această îmbinare de stiluri, actori în poză, reţinuţi şi pudici ca în filmele mute, plus colaje şi animaţie cu desene decupate dau peliculei un farmec aparte, un aer de magică incursiune în lumea din 1001 de nopţi.
Folosindu-se mereu de vocea din off a eroului care-şi povesteşte viaţa şi trăirile (cum făcea nostim şi Amélie), cu ritm lent de apă care te poartă departe, culori stinse, palide, la fel de cuminţi ca anii '50 şi personaje blajine, regizoarea creează cu măestrie un minunat film postmodern, în care timpul are propria sa voinţă de a exista. Eroul care se hotărăşte să moară, să rămână în camera sa, în întuneric, până la ceasul ultim (cu foarte amuzante variante de încercare de sinucidere) porneşte pe firul memoriei, adânc, în trecut. Şi filmul se împarte prin inserturile care anunţă trecerea timpului - de la prima zi la a opta - în mici capitole care n-i descoperă pe toţi cei implicaţi. Flashback-uri amuzant rezumative, plastice şi pline de tandreţe.
În mare parte fără muzică, filmul îşi împleteşte povestea în culorile unei tapiserii persane, în care patriotismul, foarte pregnant, cu dragoste, transpare în detalii minuscule ce-şi vor afla în final explicaţia. O grădină persană, cu havuz, edenică, un oraş văzut pe fereastră, cu minarete şi zigurate ce poate să fie Esfahan sau Shiraz, o familie înstărită cu o fată fermecătoare, o poveste de dragoste.
Şi filmul te fură încetul cu încetul, te amuză, te vrăjeşte prin stilul grafic. Tânjirea după o iubire ce ar fi putut şi ar fi trebuit să fie a vieţii devine în imagini mai melopeeică decât orice concert de vioară.
Anii restrictivi '50, onoarea familiei, datoria mai presus de inimă sunt îmbinate cu fineţe de sculptură pe bob de orez cu momente de frumos fantastic. Sufletul mamei care iese ca un ultim fum de ţigare, Îngerul Morţii şi discuţiile comice cu acesta, povestea în poveste, cartea în carte, filmul în film. Cu o fantezie erotică (omagiu lui Fellini) finală ca în Les invasions barbares. Cu sentimentalismul tipic din filmele orientale.
Mathieu Amalric, actor rar, special, cu tehnică, care poate să transmită cu ajutorul privirii fixe, concentrate, mai mult decât e posibil prin cuvinte. Chiara Mastroianni, brunetă corb, în penumbră, fumând. Isabella Rossellini cu frumuseţea ei coaptă, parcă mai mult ca oricând semănând celebrei sale mame. Toţi, plus Rona Hartner, Jamel Debbouze şi Golshifteh Farahani (de revăzut în viitor), într-o poveste fragilă de dragoste sfâşietoare.
Mergeţi să vedeţi un film care te învaţă să citeşti altfel o poveste, să te bucure, să te surprindă.
P.S.: Filmul acesta este primul cadou distribuit de Metropolis Film, casa de producţie a fraţilor Mitulescu. Ca de obicei, cei doi dau dovadă de fler şi sensibilitate. Felicitări şi la mai multe!