Pentru prima oară mi-a plăcut la cinema mai mult sala decât filmul vizionat. La renovata "Elvire Popesco" a Institutului Francez miroase a nou, a curat, iar ochiul e plăcut surprins de veşmintele grafice ale pereţilor sau de cuminţenia scaunelor îmbrăcate în roşu. E drept că te încearcă o uşoară nostalgie la amintirea biletelor rupte la intrare, care au fost înlocuite cu hârtii electronice, dar aşa cum s-a tot scris, "Elvira merge mai departe" şi pare a o face cu multă graţie.
Am ajuns mai devreme, pe o ninsoare ireală care promitea să albească de tot bulevardul Dacia şi am aşteptat în holul dotat cu o oglindă îmbietoare să se sfârşească proiecţia anterioară. Doamnele de la ghişeu, aceleaşi de dinainte de renovare, erau vădit uşor copleşite de noutate: ezitare în faţa calculatorului la imprimarea biletului şi vigilenţă pe culoar; ne aflam totuşi în a doua zi de când noua "Elvire" şi-a deschis uşile mari din sticlă publicului. Nici chiar politeţurile despre vreme schimbate cu o doamnă purtătoare a unei demne căciuli de blană nu m-au putut împiedica să constat cu uimire că intrarea în cinema tindea să se transforme într-una de bancă: un paznic se plimba cu paşi pronunţat profesionişti în zona uşii...
Când s-a stins lumina, sala era considerabil de plină pentru un Bucureşti peste care ningea fără măsură. Şi a început Poulet aux prunes, un film, cum altfel decât foarte grafic, cu o imagine lucrată cu migală şi plin de atenţie la detalii.
Puiul cu prune este, metaforic, dovada supremă de iubire, dar nici măcar asta nu va reuşi să-l convingă pe Nasser-Ali, eroul "basmului" cinematografic plasat în context oriental să se răzgândească. Violonistul se hotărăşte într-o zi să se închidă în camera lui, să-şi pună pijamaua şi să aştepte cuminte să moară, evident dezamăgit de tot şi nemaifiind în stare să se bucure de nimic.
Iar pildele şi istoria vieţii lui Nasser-Ali se înşiră una câte una, povestite din off nu în o mie şi una de nopţi, ci doar într-o ultimă săptămână de viaţă. Se pastişează motive mai vechi sau mai noi, se merge pe umor, Mathieu Amalric (Nasser-Ali) se plimbă în trecut şi în viitorul celor doi copii ai săi, stă chiar şi la masă cu îngerul morţii - totuşi filmul nu se încheagă convingător. Schematismul întregii construcţii este poate şi puţin jucat - avem totuşi de-a face cu un fel de basm, aşa cum suntem preveniţi din debut, iar personajele de poveste sunt până la urmă arhetipuri...
Există însă şi surprize plăcute: Isabella Rossellini în rolul mamei lui Nasser, implacabilă atunci când înfige un cuţit într-un pepene, ca să se impună sau frumoasă când fumează o ultimă ţigară înainte să moară. Ori Chiara Mastroiani - fiica lui Nasser-Ali în variantă adultă, cu o imagine puternică şi fatalistă care spune mai multe decât dacă ar fi vorbit tot filmul.
În final, n-am stat să mă întreb de ce Nasser-Ali trebuia să moară sau dacă era îndreptăţit să-şi dorească asta, dar când am ieşit din nou sub ninsoare, a fost clar că una dintre cele mai izbutite imagini din film este cea a fulgului de zăpadă care coboară lin din cer şi cade exact în curtea casei lui Nasser-Ali, unde fetiţa lui îl aşteaptă cu gura deschisă şi cu o mare poftă de viaţă.