Când spui Marjane Satrapi, oricine se gândeşte la Persepolis şi la adevăratul fenomen cultural pe care acest titlu l-a provocat în Europa anilor 2000. Anii au trecut, însă, şi iată că Satrapi nu doreşte să rămână identificată cu un singur titlu şi recidivează cu un alt film excelent, acest Poulet aux prunes (zvonurile vehiculează numele regizoarei şi pentru ecranizarea animată a Profetului, cărticica de imens succes a libanezului Khalil Gibran).
De origine iraniană (s-a născut în 1969, în oraşul Rasht, situat pe coasta Mării Caspice), Marjane Satrapi s-a stabilit în Franţa, unde s-a afirmat ca autoare de bandă desenată (romane grafice). Lovitura a dat-o cu romanul grafic - de inspiraţie autobiografică, practic autoarea îşi povesteşte adolescenţa şi prima tinereţe, trăite la Teheran şi ca imigrant în Europa - Persepolis, apărut în 2000. Succesul a fost continuat şi de ecranizarea cărţii, în filmul de animaţie omonim (care păstra mult din linia grafică a benzii desenate originare), regizat, în 2007, de însăşi Satrapi, alături de Vincent Paronnaud.
Cu ochii spre Amélie
În aceeaşi formulă (avându-l drept coregizor pe Paronnaud), Satrapi realizează şi primul său film live-action, adică film cu actori "în carne şi oase", Poulet aux prunes ("pui cu prune", mâncarea preferată a protagonistului). Pentru această premieră, cei doi au apelat tot la un roman grafic mai vechi al autoarei, pe care l-au transformat tot împreună în scenariu de film.
Teheran, 1958
Ne aflăm în acelaşi univers al Teheranului postbelic, dar de data aceasta povestea are o dimensiune şi mai generală, bătând spre temele universale şi eterne ale morţii şi ale iubirii neîmplinite.
Aşa după cum se afirmă încă de pe afiş, filmul trage cu ochiul şi spre "magia" şi strălucirea vizuală din Amélie (2001), capodopera lui Jean-Pierre Jeunet. Nu se ajunge, însă, până la rafinamentul narativ şi stilistic al lui Jeunet (la bază, şi el, tot animator). Nasser-Ali Khan este un pasionat violonist din Teheranul anului 1958, care, pierzându-şi vioara într-o dispută domestică şi negăsind un instrument cu acelaşi sunet unic, consideră că nu mai are pentru ce trăi. Filmul este un fel de "Nasser-Ali se hotărăşte să moară", şi, într-adevăr, acest deznodământ ne este anunţat încă de la început: se va întâmpla peste opt zile, nu încape nicio îndoială, protagonistul se va stinge treptat.
Nu aici constă suspansul, ci în rememorarea pe care violonistul şi-o face propriei vieţi. Ne dăm seama astfel că Nasser-Ali a trăit o poveste de dragoste marqueziană (Dragostea în vremea holerei), iubind toată viaţa o femeie la care a fost silit să renunţe în tinereţe. Nu atât neînţelegerea cu scorpia de nevastă-sa (pe care n-a iubit-o nicicând) îl ucide, ci faptul că Irâne, reîntâlnită întâmplător, (se preface că) nu-l recunoaşte.
Pentru diversitate stilistică, filmul apelează şi la tehnici de animaţie sau de parodie cinematografică (în flashuri spre viitorul copiilor personajului). Însuşi Azraël, îngerul morţii, este unul din personajele centrale, conversând savuros cu sinucigaşul Nasser-Ali. În aceeaşi linie a citatelor, mai avem o viziune cu Sophia Loren uriaşă şi nudă, precum şi imagini din clasicul mut Fantoma de la operă (1925), cu Lon Chaney. Secvenţele de vioară sunt interpretate de Renaud Capuçon.