Ileana Bîrsan: De ce filmele tale au poveşti din lumile mici, dezvăluie conflicte la nivel micro, în special familia?
Radu Jude: O să-l amintesc pe Radu Cosaşu, care cita un proverb african: "Şopârla, în înţelepciunea ei, nu atacă niciodată leii, atacă muştele". Cam aşa şi eu. Nu atac nişte subiecte foarte mari, din care nu-nţeleg nimic, mă ocup şi eu de chestii mai mici, nu ajung la sensul vieţii, răul în lume sau subiecte istorice.
I.B.: Deci n-ai face niciodată un film despre apocalipsă?
R.J.: Aş face absolut orice, dacă mi s-ar da bani, dacă ar exista bani privaţi pentru un proiect. Eu fac tot felul de reclame, de ce n-aş face tot felul de filme, şi chiar n-am criterii în alegerea genului.
I.B.: Dar l-ai face după reţetă, n-ar fi povestea ta, nu?
R.J.: Nu m-aş strădui eu să scriu filme comerciale, nu văd de ce să mă şi chinui pentru ceva ce nu-mi place în mod special, dar dacă un proiect comercial ar apărea gata finanţat, l-aş filma bucuros.
I.B.: Concluzia este că de filmul de gen nu te prea poţi apropia, că e luat deja, şi atunci tot timpul vei avea filme pentru public puţin numeros, nişat.
R.J.: Da, povestea cu eventualul film de gen românesc e cam încheiată, nu cred că poţi concura cu americanii, cu maşinăria lor de producţie, distribuţie etc. Dar eu cred că există oameni care gustă filmele europene şi, eventual, româneşti, doar că nu se duc la cinematograf. Odată ajuns la TV, pe DVD şi pe reţelele de pe internet, filmul e văzut de mult mai multă lume decât în sălile de cinema. Nu există obişnuinţa mersului la cinema la publicul care ar putea să guste acest tip de film. Nu ştiu de ce, pentru că la teatru, de pildă, există un public. Adică, dacă vrei să-ţi iei un bilet la o piesă de Andrei Şerban, nu prea găseşti.
I.B.: Poate arta cinematografului este mai puţin creditată, fiind o artă populară.
R.J.: Tot Cosaşu spunea că asta este o chestiune mai veche, încă din perioada interbelică, intelectualii români nu gustau cinematograful, li se părea ceva neserios. Şi probabil că lucrurile s-au transmis aşa, deşi în anii '60-'70 părea să existe un interes pentru cinematograful de artă. Toată generaţia părinţilor noştri a văzut Blow-Up, Andrei Rubliov sau vreun film de Kurosawa.
I.B.: Ai face film documentar?
R.J.: Am vrut să fac un documentar despre revelionul lui Vanghelie, mi se pare un fenomen care are deja 10 ani şi merită documentat. Aş face foarte multe lucruri, dar cumva trebuie să te limitezi. Nu poţi să te-arunci în toate. Oricum, mi se pare că am două meserii: una de regizor de film şi una de regizor de publicitate.
I.B.: Câte reclame faci pe an?
R.J.: În medie, 30. Cam două pe lună. Pregătirea filmării propriu-zise ia cel mai mult timp.
I.B.: Nu te plictiseşti de reclame?
R.J.: Mă bazez pe citatul din Ecleziastul: "Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale". Aşa că încerc să fac totul cu atenţie şi plăcere, pentru că am observat că, dacă le faci în scârbă, şi ele ies prost, şi tu te simţi prost.
I.B.: Toată lumea din familia noastră dezvăluie povestea unei familii, afectate de un divorţ, în care relaţia dintre un tată şi fiica lui este sabotată de lipsa de comunicare şi de iubire, de fapt. Care este legătura între acest film şi scurtmetrajul Alexandra?
R.J.: Iniţial aş fi vrut să păstrez cam toate personajele din Alexandra, dar a durat mult mai mult decât am crezut până am reuşit să obţinem banii, între timp fetiţa din film crescuse şi am hotărât să schimb şi să nu se mai lege de scurtmetraj. Este un divorţ în mijlocul poveştii şi aici, dar în termeni diferiţi. Întotdeauna mi s-a părut că divorţul este o situaţie care revelează multe lucruri despre oameni. Brusc, într-o situaţie de acest tip, în care ajungi la un conflict deschis, cad nişte bariere. Este aproape de necrezut cum doi oameni care s-au iubit înainte, şi-au făcut declaraţii ajung să se scuipe, să se înjure, să se urască. În plus, mai e ceva care-mi place la conflictele astea de familie. Indiferent de cât de dure ar fi pentru oamenii implicaţi, dacă priveşti din afară, au întotdeauna ceva penibil, ceva ridicol, ceva stupid.
I.B.: De ce ridicolul iese la suprafaţă? Tu ai un simţ al ridicolului foarte evident.
R.J.: Cred că orice om atent îl are. E un doctor în Unchiul Vanea, care spune: "Am crezut multă vreme că destinul omului este să fie tragic şi acum cred că starea naturală a omului este să fie ridicol". Într-o situaţie de conflict, brusc, vezi ce zace în oameni, şi întotdeauna există un soi de discrepanţă între felul în care se văd ei şi felul în care sunt percepuţi din afară, discrepanţă între idealurile declarate şi cele reale şi cred că această discrepanţă creează sentimentul de ridicol.
I.B.: Scenariul filmului Toată lumea din familia noastră este scris în colaborare cu Corina Sabău.
R.J.: Corina a scris un roman pe care am avut ocazia să-l citesc înainte să apară, Blocul 29, apartamentul 1, şi mi s-a părut foarte bun la nivel de detaliu şi de observaţie. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute la scenariu, nu atât la nivelul structurii, care îmi era destul de clară, cât la nivelul detaliilor şi al unei perspective feminine. Apoi, întreg scenariul l-am revizuit cu Andrei Butică, el fiind şi operatorul filmului. Andrei are o ureche foarte bună, simte imediat dacă replicile sună fals şi el, de fapt, a colaborat la toate scenariile mele, inclusiv la cele pe care nu le-a filmat.
I.B.: Din distribuţia scurtmetrajului Alexandra n-a rămas decât Şerban Pavlu. Cine sunt ceilalţi actori?
R.J.: Fetiţa de 5-6 ani este Sofia Nicolaescu şi am fost impresionat de ea în momentul în care am găsit-o. Este extrem de inteligentă, cu o ironie specială la vârsta asta şi chiar cred că este extraordinară. Este prima dată când joacă. Are nişte părinţi formidabili - i-au permis să joace într-un film un pic dificil pentru un copil, cu agresiuni verbale, fizice. Cumva copilul e prins în mijlocul acestui mic infern domestic. Din film mai fac parte Gabriel Spahiu, cu care am mai lucrat şi nu vreau să schimb ceva care e deja bun, dar are un rol un pic diferit faţă de ceea ce face în mod obişnuit, Mihaela Sârbu, cu care de multă vreme am vrut să lucrez, de când am văzut o piesă de teatru, după Neil LaBute, şi m-a impresionat foarte mult, dar nu s-a ivit ocazia. Am vrut să fac un film popular, un film de public şi în film joacă şi Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel, nişte oameni foarte calzi şi profesionişti. Mi s-a părut interesant ca personajul (interpretat de Şerban Pavlu) să se tragă din Stela şi Arşinel.
I.B.: Şi cu cine seamănă?
R.J.: Mai mult cu taică-su.