Acum pot să urmăresc cu sufletul la gură, iar şi iar, Toată lumea din familia noastră, chiar dacă îl ştiu aproape pe de rost. Sigur, felul în care - pe parcursul unei dimineţi - se precipită evenimentele în această "familie lărgită" (ea şi actualul iubit, fetiţa ei cu fostul ei soţ, mama ei, părinţii fostului soţ) poate părea "exagerat", "bolnăvicios" sau chiar străin de "specificul românesc". Am auzit - pe unii, pe alţii - că, din cauza "violenţelor domestice" arătate "explicit", n-au putut să ducă filmul până la capăt. Socotesc însă că efortul regizorului merită cercetat cu atenţie şi răbdare. E drept, nu se întâmplă în fiecare zi şi în fiecare oraş ca - "din prea multă dragoste" - un tată furios să-i lege fedeleş pe fosta sa nevastă şi pe actualul ei partener (iar acestuia să-i tragă, în prealabil, o mamă de bătaie). Şi totul sub privirea îngrozită a fiicei sale (excelentă performanţa actoricească a fetiţei, de numai 5 ani, Sofia Nicolaescu) şi a fostei soacre împăciuitoare. Dar dacă "exagerarea" nu e întâmplătoare? Dacă această furtună domestică poartă cu ea - la fel ca scurtmetrajul lui Jude, Alexandra - semnele unor "principii de viaţă" (apropo şi de filmul lui Constantin Popescu jr.) fără nicio temelie? Aşa cum, de altfel, încercau să sugereze şi cele mai izbutite filme realiste româneşti realizate în anii când pe ecran nu aveai voie să prezinţi orice, când nu aveai voie să rosteşti orice, astfel că autocenzura şi, uneori, refugiul în naraţiunea espopică, devenea o necesitate.
Ceea ce impresionează, în cinema-ul practicat de Radu Jude, este "locul geometric" - imparţial, deloc "educativ" la modul explicit - pentru care optează regizorul-(co)scenarist. De acolo - sub tot felul de variaţiuni - aduce în atenţie, iar şi iar, aceeaşi temă: cuminţenia copiilor sub asaltul smintelilor din vorba şi fapta "celor mari". Îţi trebuie însă o anumită dispoziţie sufletească ca să-i descoperi filmele şi să te bucuri de ele. Decupajul său ficţional din cotidian te solicită să găseşti - tu, pentru tine - răspuns la câteva întrebări existenţiale: ce mai înseamnă o familie? dar iertarea? în ce măsură afectează legea (într-un sens sau altul) buna înţelegere dintre oameni? Şi încă ceva. Devorarea domestică din acest film nu se întâmplă în vid, actanţii - Otilia (Mihaela Sârbu) şi Marius (Şerban Pavlu) - nu sunt oameni fără identitate spirituală, "fără niciun Dumnezeu", "liber-cugetători" la modul asumat. Otilia poartă o cruciuliţă de aur la gât. Marius, care e certat de fosta soacră ("Ziceai că eşti cu budhiştii, cu pacea, cu Dalai Laca ăsta!"), îi reproşează Otiliei: "Nu m-ai trădat numai pe mine, L-ai trădat şi pe Iisus Hristos!". Pledoaria sa - inclusiv felul în care încearcă să-şi justifice în faţa fostei soacre violenţa ("Să ştii că şi Dalai Lama recunoaşte că sunt situaţii când n-ai ce să faci, trebuie să foloseşti violenţa. Da... Până şi Iisus i-a biciuit pe zarafii din templu...") - ar fi de râs (Dalai Laca, adică Dalai Lama) dacă n-ar fi de plâns. Citit astfel, Toată lumea din familia noastră oferă imaginea unei lumi în care spiritul e în adormire, unde însăşi raţiunea de a fi (de presupus reprezentată de un calendar bisericesc pe un perete de bucătărie şi de un tablou religios sentimentalist pe un perete de sufragerie în casa părinţilor lui Marius, de cruciuliţa de la gât, de discuţia dintre tată şi fiică despre moarte şi judecata de apoi, de nevoia de bună înţelegere între oameni, de scurta discuţie între părinţii lui Marius despre fatalism-Dumnezeu) pare uitată.
Filmul lui Jude este un strălucit tur de forţă regizoral (dar şi la nivel de imagine, dialoguri, interpretare actoricească, montaj), însă - la fel ca, de exemplu, ultimele filme de Lucian Pintilie, la fel ca primele filme de Mircea Daneliuc sau ca filmele ultimilor ani regizate de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean sau Călin Netzer - nu-şi propune să fie "pilduitor". Cei care caută în el "specificul românesc" şi resemnarea (sau împăcarea) de tip mioritic ar putea fi dezamăgiţi. (Chiar aşa: care anume este "specificul românesc" în cinema, care sunt elementele "străine" ce ameninţă să-i strice "omogenitatea"?) Spectatorii care, însă, doresc să descopere un demers regizoral consecvent ideii de a alătura comedia şi drama până la suprapunere totală, de a gândi fiecare cadru şi replică, de a invita la reflecţie, îl vor iubi.
