Întreaga poveste poate fi privită în două moduri, în funcţie de spectator şi experienţele acestuia. Un bărbat divorţat intră in conflict cu fosta soţie din cauza încercării sale de a petrece o vacanţă la mare cu fetiţa sa de cinci ani aflată în custodia mamei, încă de la divorţ. Context perfect plauzibil. Diferenţa apare odată cu degenerarea acţiunii prin detalii (Otilia locuieşte cu mama sa, situaţie des întâlnită in cazul mamelor singure, însă şi cu noul său iubit, Aurel) şi comportamentul personajului principal (violenţa manifestată de Marius faţă de Otilia şi Aurel, respectul faţă de Coca, fosta soacră, aparenta grijă faţă de Sofia, transformată în nevoia disperată de acceptare şi iubire din partea fetiţei). Astfel, pentru o persoană care nu s-a confruntat niciodată cu un divorţ, ori cu vreo situaţie de schimbare drastică şi dramatică în cadrul familial, povestea poate părea exagerată, fiind privită fie precum o ficţiune potrivită pentru un film, fie precum una dintre ştirile transmise zilnic la ora cinci: tragedie personală sau familială la care se suspină cu sau fără surprindere, cu sau fără convingere. De fapt, povestea lui Radu Jude nu pierde din veridicitate prin nicio scenă, compunând doar un "bad case scenario" şi nu "the worst case scenario". Suita de jigniri din replicile foştilor soţi, precum şi reacţiile debordante în frustrare ale lui Marius (atacul asupra lui Aurel, în bucătărie, legarea lui Aurel şi a Otiliei, explicaţiile oferite fetiţei asupra copilăriei sale de faţă cu cei doi "prizonieri", fuga pe fereastră) sunt menite să ironizeze lipsa de control a oamenilor în situaţii limită, presiunea psihică influenţând decisiv acţiunile şi relaţiile cu ceilalţi. Se face abstracţie totală de iubirea simţită cândva de Marius şi Otilia, conflictul prezent acaparează atât partea raţională, cât şi partea emoţională a personajelor.
Acţiunea este organizată gradat, observându-se numeroase detalii anticipative. Prima scenă a filmului (Marius dormind într-o cameră dezordonată, înconjurat de cutii de bere) sugerează dezechilibrul din viaţa bărbatului. Acesta se trezeşte mahmur, înjurând (prima replică din film). Se observă opoziţia dintre aparentul său nivel cultural, intelectual (casa este plină de cărţi, dvd-uri, cd-uri) şi nivelul său de trai (merge cu bicicleta, împrumută maşina tatălui, plănuieşte o vacanţă cu cortul, împachetează cadoul Sofie într-un bazar). Relaţia sa cu părinţii pare una tipică (iniţial cei doi sunt bucuroşi să îl vadă, ulterior tatăl devine moralizator şi intră în conflict cu fiul, confirmându-şi poziţia de cap al familiei). Totuşi, dezechilibrul este sugerat de raportarea la divinitate. Deşi femeia pare a fi miloasă şi înţelegătoare, tatăl este cel care îl consideră pe Dumnezeu autoritatea supremă, el este cel apropiat de credinţă. Scenele din casa părinţilor reprezintă o punere în context a poveştii. Dinamizarea acţiunii începe mai târziu, odată cu încercarea de ieşire din casă a lui Marius, soldată cu rănirea lui Aurel cu uşa. Refuzul Sofiei de a mai pleca îl pune în inferioritate pe Marius care pierde controlul, mai mult odată cu venirea Otiliei acasă. Reproşurile adresate reciproc sunt tipice, justificate de fiecare cu argumente personale, motiv pentru care spectatorului i se oferă o viziune relativ imparţială asupra trecutului celor doi soţi.
Din punct de vedere regizoral, continuitatea şi veridicitatea sunt oferite de urmărirea în permanenţă a personajului principal (Marius). De asemenea, aceeaşi cameră se mişcă în spaţiu de pe un personaj pe altul, imaginea nu sare. Cadrele foarte apropiate sunt des utilizate şi par fixe, însă urmăresc mişcarea naturală a personajului. Cadrele într-adevăr fixe sunt puţine şi au rol descriptiv, fiind asemănătoare cu cele utilizate de Adrian Sitaru în producţiile sale (ex. Colivia) sau de Porumboiu (ex. Poliţist, adjectiv - scena cinei): Marius şi părinţii săi sunt în bucătărie, cadrul cuprinde tocul uşii ca o ramă a imaginii, personajele nu apar în întregime în imagine.
Finalul filmului sugerează aceeaşi continuitate a vieţii, aproape de la sine înţeleasă, independentă de conflictul abia încheiat care ar fi putut avea urmări tragice. Ultima scena (Marius se îndepărtează rănit în timp ce angajatul farmaciei îi strigă "Scoală-te, Lazăre şi umblă!") este o ironizare a scenei din începutul filmului, când Marius face glume pe seama credinţei tatălui său, spunându-i că forţa dumnezeiască este egală cu produsul dintre masa dumnezeiască şi acceleraţia dumnezeiască. Astfel, personajul principal ajunge să fie "victimă" a dreptăţii divine.
Toată lumea din familia noastră este un film despre un bărbat ghinionist, sau despre anormalitatea unei familii normale. Comicul de situaţie, îmbinat cu elementele dramatice si cu cele tipice contextului îi oferă spectatorului o privire de aproape asupra unei poveşti pe cat de realistă, pe atât de inocentă... Volevo un gatto nero, nero, nero...