În povestea lugubră a lui Stone îl vedem pe Alexandru ajungând la putere, de la copilăria lui torturată într-un cuplu foarte belicos, devorat de iubirea gorgonică a superbei mame (Angelina Jolie) şi de indiferenţa tatălui, până la singuratica şi încă misterioasă sa moarte.
Stone a creat un film spectaculos, serios documentat, în care Farrell apare la fel de frumos precum decorul Babilonului creat pe computer. Cu o considerabilă pompă sunt prezentate teribilele bătălii cu Regele Persiei Darius al III-lea de la Gaugamela în 331 î.e.n. Şi mai apoi sângeroasa coliziune din războiul între cai şi elefanţi, superb coregrafiat, purtat cu Rajahul Porus în 326. A doua bătălie pare că anticipează contra-cultura, deja, întrucât schema culorilor devine total psihedelică...
"Toţi oamenii se ridică şi cad", spune un Anthony Hopkins albit în rolul lui Ptolemeu, cel ce îşi rememorează faptele. Această sentinţă este valabilă şi pentru un mare număr de regizori sau protagonişti. De la JFK la Nixon sau la The Doors, Stone şi-a construit cariera cu figuri istorice ale căror ambiţii au devenit notorii datorită spectaculoaselor lor căderi.
În Alexander Stone s-a fixat pe un personaj care a urmat calea inversă. Acesta a aspirat la extinderea civilizaţiei greceşti dincolo de marginile lumii cunoscute, până la capătul pământului, şi a supravieţuit fiecărei bătălii. Mama sa, Olympia, îl întăreşte de mic oferindu-i drept jucării vestiţii săi şerpi veninoşi şi îi provoacă ego-ul invocând gloria miticului său strămoş, Ahile. Dacă această torturată relaţie oedipală are ceva de-a face cu fixaţia lui Alexandru asupra prietenului său din copilărie Hephaiston (un Jared Lato cu ochii conturaţi de un negru pentru care Elizabeth Taylor ar fi ucis în producţia ei Cleopatra) este un fapt abia sugerat.
Interesul lui Stone de a fi obiectiv faţă de sexualitatea lui Alexandru a fost vizibil eludat de cerinţele gen "nu întreba, nu spune" ale sensibilităţii contemporane. În consecinţă relaţia acestui istoric cuplu este comunicată prin foarte caste îmbrăţişări şi priviri pline de patimă care dau un nou înţeles termenului de "sex protejat"...
Cu toate acestea putem să-i fim vag recunoscători lui Stone că l-a lăsat pe Hephaiston "în dulap" după ce vedem cum o tratează Alexandru pe prima sa soţie, prinţesa Roxana de Bactria, (Rosario Dawson - cel mai impresionant fizic feminin după Anita Eckberg), o "fată de la munte" pe care o ia de nevastă după ce cucereşte Persia, într-o controversată intenţie de a unii culturile străvechi cu cele barbare. Noaptea nunţii este bizară în animalitatea sa carnivoră şi neintenţionatul său rasism. Stone ştie să coreografieze uriaşe bătălii, însă când vine vorba de alcov ceva îi lipseşte... Ieşim de la film mişcaţi şi luminaţi în mai multe privinţe decât am fi crezut. Este evident că Stone şi-a atins coarda sa interioară de Cecil B. De Mille precum şi coarda sa de Pedro Almodovar, sinonimă cu Elena sa interioară care înfloreşte în scenele de iubire între Farrell si Jared Leto...
Farrell apare drept un personaj pătimaş şi superb care însă cu greu poate stârni compasiune. Când Hopkins enunţă, la finele filmului, că "..a fost cel mai important Alexandru...", nu putem decât să-l credem pe cuvânt. Filozofii şcolii cinice antice au spus despre el că "o singură dată s-a pierdut pe sine, între picioarele lui Hephaiston".
Dincolo de a fi fost numit "cel mare", Alexandru a fost şi una dintre cele mai mari "drama queen" din antichitate, cu caracterul său temperamental, marile sale prietenii cu femei mult mai în vârsta decât el, şi ironia lui în a descrie şi depăşi situaţiile cele mai dure (între altele, moartea iubitului).
Autorii filmului spun despre el că: "Dacă ar fi fost închis într-o cameră cu opt soldaţi şi un singur pumnal, ar fi ieşit viu de-acolo". Şi, precum o antică Evita, ar fi ieşit cu braţele deschise, ar fi salutat mulţimea care i-ar fi cântat ode de laudă.