Eu vreau să vorbesc acum doar despre spectacolul datorită căruia Reflex2 va rămîne în amintirea mea drept Reflexul lui Krystian Lupa. Mai precis, Reflexul Marilyn. Pînă la întîlnirea cu Persona.Marilyn ştiam doar din mărturiile altora că, pe urmele polonezului Krystian Lupa, teatrul european contemporan deschide graniţe ce păreau de netrecut. Mi-a fost însă tare teamă că legendarul artist mă va dezamăgi, chiar gîndeam, ce păcat că primul meu Lupa va fi acest spectacol, care nu are cum să treacă graniţa spre Marilyn Monroe cea de Dincolo, e greu de crezut că taman teatrul va atinge un mister pe care filmul l-a ratat în toate încercările sale. Dar artistul polonez nu a ratat, Marilyn a venit ca prin vis în scenă, a produs literalmente un scurtcircuit, ca în final să se autoincendieze, lăsîndu-ne pentru cîteva momente fără respiraţie. Ca prin vis.
Totul se petrece într-un vechi studio foto, care i-ar fi aparţinut lui Chaplin, unde Marilyn aşteaptă, aproape mereu goală, cu trupul în uitare. AŞTEPT, şopteşte ea mereu, dar nu se ştie ce, pentru că nimeni nu cunoaşte adresa refugiului său, şi cu toate astea are vizitatori, căci locul unde musafirii nepoftiţi pot ajunge fără adresă este visul. Aşadar, structura unui vis are spectacolul Persona.Marilyn, secvenţele lui impresionează, te urmăresc şi nu se lasă explicate raţional. Marilyn (Sandra Korzeniak) stă de vorbă cu personaje din trecutul său, care îi bîntuie inconştientul şi îi dezbracă sufletul prin întrebările lor. Aşa ies la suprafaţă amintiri, spaime, gînduri reprimate - "Am venit aici... şi aşa gîndurile mi-au alunecat în derivă." Amintiri, spaime, gînduri în derivă, care dezleagă şi amplifică misterul personalităţii fragilei Marilyn: amintiri despre "cadavrele iubirilor fără rost, care încă mai plîng"; spaime difuze dar şi palpabile - de la spaima că "viaţa mea a trecut peste mine degeaba, fără înţeles", că poate nu a ştiut să iubească, la spaima de "cuşca de beton pentru pacienţi agitaţi", unde a ajuns odată, la spaima de "picurarea aceea", care era sunetul singurătăţii sale - picurarea aceea, care a traversat tot spectacolul, măsurînd şi singurătatea noastră, a spectatorilor.
Ştiam dintr-un text de George Banu că totdeauna decorurile lui Krystian Lupa trimit la o altă viaţă (Krystian Lupa sau teatrul în vechi decoruri). Aşa se întîmplă şi cu spaţiul care reconstituie un vechi studio din viaţa lui Chaplin şi pe care trupul gol al Sandrei Korzeniak îl electrizează, dar nu pentru că o joacă pe Marilyn. Aici a greşit filmul, nu a înţeles că nici o actriţă nu o poate juca pe MM, încercînd să semene cît mai mult cu ea, aşa ceva duce la căderea în ridicol. Actriţa lui Lupa a realizat un schimb psiho-afectiv cu MM şi reuşea să fie MM pe dinăuntru. Efectul acestui transfer de personalitate a fost copleşitor. Înainte de a se autoincendia, trupul ispititoarei Marilyn alunecă în scenă din mijlocul nostru, al spectatorilor care i-am privit pînă atunci agonia şi care suntem la rîndul nostru filmaţi şi expuşi propriilor priviri. Tabloul autoincendierii din final trimite la pasărea mitică care îşi presimte sfîrşitul şi se refugiază într-un cuib pentru a arde odată cu el, aşa cum Marilyn, cu trei zile înaintea morţii, s-a refugiat într-un vechi studio, unde şi-a pregătit dispariţia, pentru a renaşte de fiecare dată, în apropierea unei priviri.
Reflexul Marilyn a fost pentru mine cea mai tulburătoare imagine a singurătăţii noastre în apropierea morţii.
Teatr Dramatyczny, Varşovia
Persona. Marilyn
Regia, scenariul şi scenografia: Krystian Lupa
Muzica: Paweł Szymański
Costumele: Piotr Skiba
Video: Jan Przyłuski
Distribuţia: Sandra Korzeniak, Katarzyna Figura, Piotr Skiba, Władysław Kowalski, Marcin Bosak, Henryk Niebudek, Agnieszka Wosińska, Paweł Miśkiewicz, Agnieszka Roszkowska, Krzysztof Dracz, Andrzej Szeremeta, Marcin Tyrol, Adam Graczyk, Małgorzata Maślanka, Jolanta Olszewska, Marek Lisik
Muzicieni: Magdalena Bojanowicz (cello), Anna Sikorzak-Olek (harp), Barbara Skoczyńska (percussion instruments), Dariusz Pogłud (double bass), Krzysztof Zbijowski (clarinet)
