Bienala Reflex, deşi abia la a doua ediţie, este deja un festival închegat, îndrăzneţ, unul dintre puţinele festivaluri din ţară ce pun accent pe direcţia internaţională. În 2012, au fost invitate trupe din Germania/Egipt, Ungaria, Italia/Franţa, Polonia, Germania şi Lituania, cu spectacole pe care le-aş încadra în două categorii: cele cu o orientare puternic socială şi politică şi cele cu o încărcătură poetică/estetică predominantă. "Se vede o scindare în două a teatrului contemporan", a spus László Bocsárdi, directorul Festivalului: "spectacole foarte politice, care, la un moment dat, ajung la teatru documentar, unde nu mai sînt pe scenă actori, ci persoane din viaţa reală, cum a fost cazul spectacolului Radio Muezzin; şi spectacole poetice, în care caracteristicile estetice sînt predominante. Dar şi aceste spectacole au de-a face cu viaţa care ne înconjoară, pentru că aceste limbaje au amprenta unei reacţii faţă de realităţile din jurul nostru. Cred că cele mai interesante sînt acelea care pot fi numite şi politice, şi estetice".
În cadrul Reflex 2, spectatorii au putut vedea atît producţii ce vin cu o tendinţă nouă în teatru, dar şi unele consacrate. "Nu tot ce apare aici este teatru-surpriză. Sînt regizori care au o vîrstă mai înaintată, cum este şi domnul Lupa sau chiar Andrei Şerban, dar care, ca spirit, sînt tineri în continuare. Pentru mine, spectacol contemporan nu este cel care se ocupă direct de societate şi nici nu sînt foarte entuziasmat de spectacolele care, ocupîndu-se cu acest aspect al vieţii noastre, nu ajung la poezie. Spectacolul Radio Muezzin, deşi nu are actori, ajunge, prin mijloacele artistice folosite, să atingă o poezie, ceea ce mie îmi spune că are o valoare. Cele care au ca scop doar să ne prezinte nişte situaţii concrete din viaţa noastră sau să arate cu degetul la politicul din ţările din care vin nu sînt importante pentru mine. Teatrul, dacă nu reuşeşte să ajungă la transcendent, nu are valoare", a spus László Bocsárdi.
Printre spectacolele cu un accentuat mesaj social-politic s-au numărat Korijolánusz, al Companiei HOPPart din Budapesta, în regia lui Polgár Csaba, şi Regele Ioan, al Teatrului "Örkény István" din Budapesta, în regia lui Bagossy László. Diferenţa dintre cele două ar fi că în Korijolánusz, de la limbaj pînă la costume, satira este îndreptată direct către situaţia contemporană, în care ideea de democraţie este luată în derîdere de către politicieni, pe cînd în Regele Ioan, ironia vizează, la un nivel mai general, modul în care, de-a lungul istoriei, s-au schimbat domnitorii, s-au aranjat căsătorii, s-au pornit războaie nu pentru bunul mers al ţării, ci pentru simplele interese personale. Spectacolele în care tematica socială şi politică predomină sînt reprezentative pentru teatrul maghiar contemporan: "Teatrul maghiar e extrem de înrădăcinat în stilul realist şi, timp de zeci de ani, nu s-a mai putut închipui altceva. În ultimii zece sau cincisprezece ani însă, a început să aibă loc un proces de reteatralizare a teatrului. Şi se pare că, în ultimii ani, tendinţa aceasta se amestecă cu teatrul realist. În teatrele mari, cum e Teatrul Naţional din Budapesta, se mai invită regizori reprezentativi pentru această nouă tendinţă, bazată mai mult pe vizual, şi poate mai puţin pe text", a spus Rita Sebestyén, dramaturg.
Tot o satiră a fost şi spectacolul Der biberpelz (Blană de biber) al Mecklenburgisches Staatstheater din Schwerin, în regia lui Herbert Fritsch. Accentul nu mai este pus însă pe disfuncţionalitatea vreunei guvernări sau pe tertipurile politicienilor, ci pe istoria mică, pe micile furtişaguri şi încălcări de lege comise de o casnică pentru a-şi plăti datoriile. Nereguli care însă nu intră în vizorul autorităţilor, preocupate de alte cazuri, mai grave sau nu, dar de cele mai multe ori absurde. Un spectacol alert, vivace, cu un ritm năucitor şi un comic spumos care evidenţiază, în acelaşi timp, absurdul de care dau dovadă, de cele mai multe ori, autorităţile.
Poate cel mai dur spectacol din cadrul festivalului, Chipul din oglida apei (r. Fazakas Misi) al Trupei Osonó din Sfîntu Gheorghe, poetic şi realist în acelaşi timp, vorbeşte despre dramele tăcute ale copiilor condamnaţi la o copilărie cenuşie, cu părinţii plecaţi din ţară, un spectacol despre cît de uşor este pentru tineri să devină victime ale unei societăţi nepăsătoare şi abuzive.
La polul poetic al Reflex 2, aş plasa Mai întîi te naşti, Teatrul "Andrei Mureşanu", Sfîntu Gheorghe, şi Ca vîscul, Teatrul de Mişcare Studio M, Sfîntu Gheorghe. Mai întîi te naşti este unul dintre cele mai poetice spectacole ale lui Radu Afrim: personaje încremenite parcă într-o lume ireală, onirică, o lume ca un vis (sau un coşmar) în care se împletesc trei poveşti, ai căror eroi sînt captivi ai propriilor frici sau dileme: frica de exterior, de pildă, sau neputinţa de a înţelege (anti)declaraţia "pe de o parte te iubesc, pe de alta, nu".
Ca vîscul, după romanul Femeia nisipurilor de Kobo Abe şi în regia lui Gemza Péter, este un spectacol de teatru-dans, despre neputinţa de a ieşi dintr-o situaţie absurdă, despre lupta inegală cu cei din jur, atunci cînd toţi te obligă să te conformezi unui tipar, şi, cel mai trist, despre refuzul salvării, atunci cînd aceasta apare prea tîrziu şi cînd tot ceea ce însemna individualitate este anulat. Cu siguranţă cel mai îndrăzneţ (şi controversat) spectacol din cadrul festivalului a fost Persona. Marilyn, în regia lui Krystian Lupa, Teatr Dramatyczny din Varşovia. O montare îndrăzneaţă nu numai prin nuditate (actriţa este goală mare parte din spectacol, iar o scenă de sex este mimată cît se poate de realist), dar mai ales prin viziunea regizorală: Lupa caută de la actor o identificare intimă, viscerală cu personajul jucat, "un experiment riscant de transfer afectiv", de depăşire a graniţelor propriei personalităţi şi de regăsire a acelei "persona potenţiale". Se prezintă o altă faţă a lui Marilyn Monroe, sensibilă, neurastenică, extrem de inteligentă, într-un spectacol bazat în parte pe jurnalul lui Marilyn, în parte pe trăirile actriţei (Sandra Korzeniak), pe care regizorul a lăsat-o, timp de cîteva luni, să-şi interiorizeze personajul, la fel de mult cum probabil Marilyn şi-o interiorizase pe Grushenka din Fraţii Karamazov.
În timpul celor două săpămîni de teatru la Sfîntu Gheorghe, s-a desfăşurat şi un workshop pentru tineri teatrologi. Alice Georgescu a fost unul dintre coordonatori (alături de Marian Popescu şi Maria Shevtsova): "Mi s-a părut interesant că participanţii la workshop au fost studenţi, nu absolvenţi. La prima ediţie a Festivalului Reflex, a existat un workshop asemănător, care însă a stat sub egida Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, care are alte standarde şi baremuri. Acum, au fost invitaţi studenţi, care mi s-au părut că au avut în plus faţă de tinerii critici o notă de prospeţime. Ceea ce m-a făcut să îmi pun întrebări despre efectul şcolii asupra tinerelor minţi. Studenţii de acum s-au dovedit mult mai deschişi, mai receptivi la diverse forme de manifestare teatrală şi mult mai sensibili, pentru un critic de teatru e important să simtă ceea ce vede. Asta este ceea ce am şi încercat să fac, să le încurajez această deschidere şi capacitatea pe care ei o aveau deja, de a gîndi liber, de a ieşi din clişee, de a gîndi cu mintea lor şi de a simţi cu sufletul lor. Să încerce să recepteze adevărul spectacolului dincolo de încadrări academice".