Înainte de '90, teatrul era numai un pretext ca să supravieţuim, ca etnie maghiară - Bienala Internaţionala de Teatru Reflex, 2012

Pálffy Tibor face parte din echipa de la Sfîntu Gheorghe din 1995, an în care venirea lui László Bocsárdi la Teatrul "Tamási Áron", îm­preună cu un grup de actori de la Figura Studio din Gheorgheni, a marcat o nouă direcţie în teatrul jucat aici. Unul dintre cele mai cunoscute roluri ale lui Pálffy Tibor este cel al Şambelanului, din Ivona, principesa Burgundiei (r. Bocsárdi László), pentru care a şi pri­mit o nomi­nalizare la Uniter, pentru Cel mai bun actor în rol secundar, în 2009. În cadrul Bienalei din 2012, Pálffy Tibor joacă în Neguţătorul din Veneţia (r. Bocsárdi László), în rolul Prinţului Marocului şi al Prinţului Aragonului.

 

Silvia Dumitrache: Ai făcut parte din prima echipă care a venit la Sfîntu Gheorghe, în anii '90, şi a imprimat o direcţie inovatoare în teatrul de aici. Cum ai ajuns să joci la Teatrul "Tamási Áron"?

Pálffy Tibor: În '90 am intrat în trupa lui Bocsárdi, în Figura Studio din Gheorgheni, şi în '95, cînd dl Nemes Levente l-a invitat pe Bocsárdi să preia funcţia de director artistic al teatrului, atunci el a venit cu şase actori de la Figura. Unul dintre cei şase am fost eu. Eu mă consider un om foarte norocos, pentru mine, lucrurile s-au întîmplat pur şi simplu. Facultatea de Teatru am făcut-o tîrziu, la patruzeci de ani, în urmă cu trei ani am terminat-o, la Tîrgu Mureş. Majoritatea celor de la Figura ne-am făcut actori de pe o zi pe alta.

 

S.D.: Ce făceai înainte de a intra în teatru?

P.T.: Eram turnător... într-o fabrică de cera­mică din Tîrnăveni, făceam modele din ghips. Dar pe hîrtie cred că scria turnător. La un moment dat, am văzut la emisiunea în limba maghiară un anunţ: "Teatrul Figura Studio caută actori", şi m-am prezentat şi eu. A fost un examen de două zile cu dl Tom­pa, cu Joseph Biro, cu Bocsárdi. Şi a­tunci am fost selectaţi 13. Am jucat patru ani şi jumătate în Gheorgheni, apoi am continuat aici. Din cei care am venit atunci la Sfîntu Gheorghe, am rămas trei. După anii de teatru de la Gheorgheni, simţeam nevoia să facem un pas, nu ştiam încă în ce direcţie, dar ideea de schimbare plutea deja în aer.

 

S.D.: Cum vezi evoluţia teatrului din Sfîntu Gheorghe din 1995 pînă în 2012?

P.T.: A trecut prin diferite perioade: cînd am venit aici, ne-am dat seama că trebuia schimbată mentalitatea, o mentalitate de teatru vechi, bazat pe limbaj. Înainte de '90, cea mai mare forţă îl avea cuvîntul maghiar, posibilitatea de a ne exprima în limba ma­ternă. Teatrul era numai un pretext ca să supravieţuim, ca etnie maghiară. Am vrut să depăşim această etapă şi am început să facem teatru pentru teatru. În prima parte, s-a pus un mare accent pe formarea trupei, şi apoi s-a trecut la etapa a doua, la performanţă. Am încercat mereu să facem ceva care să aibă valoare şi adevăr teatral.

 

S.D.: Cum aţi reuşit să schimbaţi această mentalitate?

P.T.: E un proces care ţine şi acum, chiar acest festival face parte din procesul început acum cincisprezece ani. Lucrurile merg înspre bine. Pînă unde pot să ajungă? Sper să avem un drum lung în faţă. S-a pus accent pe pu­blicul tînăr, pe elevi, pe studenţi mai puţin, pentru că Sfîntu Gheorghe nu era un oraş universitar, acum începe să fie. A dat roade, publicul acela s-a cultivat. Cei mai mulţi care intră la Facultatea de Teatru, la Tîrgu Mureş sau la Cluj, sînt din Sfîntu Gheorghe.

 

S.D.: Şi se mai întorc?

P.T.: Ei s-ar întoarce dacă ar fi locuri. Nu sînt atîtea locuri în teatru să vină toţi cei care vor să se întoarcă.

 

S.D.: Care sînt spectacolele care ţi-au marcat evoluţia?

P.T.: Nunta însîngerată, în '99 - a fost un spectacol cu un impact puternic nu numai pentru mine, ci şi pentru trupă ca ansamblu -, Profetul Ilia, Miracolul, Alceste. Toate acestea au fost experimente. Înainte să trecem la profesionalism, la performanţă, poate avem libertatea mai mare de a căuta, de a face experimente. Acum, parcă, acest aspect s-a mai diminuat. Trebuie să mergem mai mult la sigur. Dar eu simt mereu nevoia de experiment.

 

S.D.: Ai jucat şi în teatrul de limbă maghia­ră, şi în cel de limbă română. Care ar fi diferenţele?

P.T.: Am avut ocazia să joc şi în limba română, de pildă, în Don Juan, în regia lui Bocsárdi, la Ploieşti, şi am constatat că teatrul românesc e mult mai... teatral decît cel maghiar. Dar ce încerc eu să fac mereu e să-l cunosc pe regizor, să ştiu cum gîndeşte despre teatru, despre societate, moarte, dragoste. Am lucrat cu dl Dabija, cu Tompa, cu Cornişteanu. Sper din toată inima să am ocazia să lucrez şi cu alţi regizori, de pildă cu Andrei Şerban sau cu Purcărete. Dar, din păcate, teatrul nu are atîţia bani pentru astfel de colaborări. Aici vine invidia faţă de Cluj, de exemplu, pentru că ei sînt într-o situaţie mai favorabilă.

 

S.D.: E vreun rol pe care doreşti în mod special să-l joci?

P.T.: Pozzo, din Aşteptîndu-l pe Godot. Dar vreau să mai îmbătrînesc pentru el, cîţiva ani. Nu mă interesează însă atît de mult rolurile, ci persoanele cu care lucrez. Încerc să caut nu numai o parte a unui personaj, ci printr-un personaj să arăt mai multe laturi ale fiinţei umane. Aş vrea să am în continuare parte de întîlniri cu oameni despre care sînt curios să aflu cum gîndesc.

 

S.D.: Cum vezi a doua ediţie a Bienalei, în comparaţie cu cea de acum trei ani?

P.T.: Din partea publicului văd o afinitate mai puternică. Simţi că oraşul se trezeşte la viaţă. Dar şi prima ediţie a fost un succes. Se spune că întotdeauna cea de-a doua e­di­ţie e cu probleme, mai ales dacă prima e puternică, şi există riscul de a o face mai sla­bă. Dar e clar că am depăşit acest prag.