Clasa votanţilor români - Conul Leonida faţă cu reacţiunea

Pentru că e, de fapt, o piesă scurtă, dar al nostru Caragiale are atît de puţine texte dramatice încît nu poţi ignora Conul Leonida faţă cu reacţiunea, Silviu Purcărete (în premieră la Naţional, însă într-o coproducţie cu teatrul său de suflet, cel din Rîmnicu Vîlcea) a decis să nu se lase atras (o spune el însuşi) de brizbrizurile extratextuale care fac de obicei din dialogul conjugal Leonida - Efimiţa un întreg spectacol de minim un ceas. Pur şi simplu, joacă de două ori textul, cu foarte mici modificări, "răsturnînd" distribuţia (o dată, Mariana Mihuţ e Efimiţa şi Victor Rebengiuc, Leonida, a doua oară, viţăvercea, fără travesti). Interesant e să observi că schimbarea de moravuri din ultimul secol face redistribuirea de replici cît se poate de posibilă, că un Leonida femeie bărbată e plauzibil, că mărcile de gen rămîn nesemnificative în faţa substanţei propriu-zise a piesei.

Practic, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc pot juca orice (mai ales împreună), transformînd materia cuvintelor şi a situaţiilor după propria forţă interpretativă. Ce joacă aici, mai exact, dincolo de relaţia de cuplu, dominat-dominator, este portretul cetăţeanului / alegătorului român la (falsă) maturitate. Nu e doar contextul electoral în care a avut loc premiera acestei montări a lui Purcărete, e vorba că, pur şi simplu, despre asta cam scrie Caragiale: confruntarea între teorie (Leonida) şi spiritul practic (Efimiţa) sfîrşeşte invariabil în triumful teoriei, care "naşte monştri", care distorsionează relaţia cu realitatea (de aici, coşmarul), care anulează politicul.

Leonida este nu doar invitatul civil din reality show-uri, dornic să se dea mare la TV (aşa cum apare în prima scenă, cînd el şi Efimiţa stau pe o canapea decorativă şi vorbesc la microfon, cu mare atenţie la dicţie), el este cetăţeanul mediu care amestecă bucăţi politice nedigerate pentru a-şi construi o imagine pasivă şi cu totul fantasmagorică a lumii în care trăieşte, generînd aşteptări şi alegeri în răspăr cu bunul-simţ practic (dar la fel de ignorant) al Efimiţei, ca şi cu ceea ce de fapt i se poate oferi.

Sala Mică (şi nouă) a Naţionalului bucureştean are dotări scenotehnice de invidiat şi probabil că nu există scenograf care să nu se lase tentat de ele (mai ales de turnantă). În Conul Leonida, Dragoş Buhagiar ridică patul celor doi soţi la verticală (spectatorii români de festivaluri au văzut astfel de giumbuşlucuri la Andrey Zholdak, unde, însă, era vorba despre reducerea imaginii teatrale la bidimensional, la tablou), face ca mîna cu lanterna a Efimiţei să traverseze toată casa, iar dormitorul aproape naturalist al celor doi să se materializeze printr-o simplă întoarcere a turnantei. Şi Buhagiar, şi mai ales Purcărete sînt nişte pasionaţi ai magiei pe scenă, şi chiar o montare de mici dimensiuni ca aceasta e un decor ideal pentru iluzionisme - cu atît mai mult cu cît spectacolul se transformă într-o desfăşurare a iluzoriului şi inadecvărilor cetăţeneşti. N-aş zice că am înţeles prea bine momentele de cabaret ale Saftei din prima parte sau tragismul de mahala al morţii aceleiaşi (atinsă de unul dintre gloanţele de Lăsata Secului ale lui Ipingescu, de altfel) din cea de-a doua, însă inadecvarea la politic a celor care, în ultimă instanţă, suferă efectele politicului transpare drept tema cea mai puternică a Conului Leonida purcăretian şi merge dincolo de opţiunile de detaliu mai mult sau mai puţin de înţeles. Şi nu există în acest peisaj dezolant al societăţii româneşti nici o urmă de moralism; doar observaţie, chiar uşor cinică.

Teatrul Naţional Bucureşti (Sala Mică) / Teatrul Municipal "Ariel", Rîmnicu Vîlcea
Conul Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica: Vasile Sirli
Cu: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Florentina Ţilea / Cătălina Sima