În 2012, s-a tot montat Caragiale - şi nu neapărat cu folos. Cele mai multe montări nici nu trebuie menţionate. Despre stupizenia actualizărilor de tipul "Mă cunoaşte conul Zaharia de la 22 decembrie", despre orgia de laptopuri şi telefoane celulare nu trebuie pomenit. Puţini sînt cei care îl revizitează pe Caragiale avînd ceva de spus. E cazul lui Alexandru Dabija şi Silviu Purcărete, cu două spectacole la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Felul cum îl vede acum Dabija pe Caragiale e apropiat cumva de grila lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală. Este un Caragiale citit cu ochii, cu obsesiile şi cu principiile morale de azi. Iese un Caragiale rău, crîncen, care nu-şi iubeşte personajele. Cred că primul spectacol de acest fel - şi cel mai reuşit, după mine - a fost O noapte furtunoasă, la Teatrul Naţional din Iaşi. I-a urmat O scrisoare pierdută la Teatrul de Comedie din Bucureşti (le-am comentat pe amîndouă, în Observator cultural, respectiv în Scena.ro). În ambele, personajele sînt groteşti, se mişcă într-un univers sordid din care nu există nici o scăpare. Tonul e grav, sentinţa - fără apel.
Acum, la TNB, Dabija a dramatizat Două loturi. Viziunea pare polemică faţă de tot ce s-a făcut pînă acum cu textul acesta, mai ales cu maniera bonomă a lui Birlic. Dabija scoate în prim-plan latura abisală a nuvelei, îngroaşă tuşele, construieşte un spectacol expresionist (unii actori au mască vopsită). Adaugă o muzică obsedantă, care te agresează, foloseşte întruna turnanta Sălii Mici şi potenţează senzaţia de disconfort pe care ţi-o dau oricum povestea spusă ca un thriller psihologic şi jocul actorilor (toţi foarte buni, dar folosiţi pe aceleaşi, ştiute, coordonate în care excelează fiecare). În viziunea lui Dabija, Lefter Popescu şi nefericita sa soţie devin personaje damnate de tragedie. Culmea e că totul e în text, Dabija nu pune nimic de la el (cu excepţia unei scene iniţiale în care ţigăncile vorbesc ţigăneşte). Doar mută accentele şi le întăreşte. De exemplu, scena descinderii la casa chivuţelor şi cea a interogatoriului la poliţie sînt arătate, jucate - ocupă un spaţiu important în economia spectacolului, care capătă şi valenţe de critică socială.
Caragiale vedea mizeria lumii sale prin aburii din berărie, contururile erau atenuate. Caragiale nu e scriitor naturalist. Dabija aşa îl vrea. Se sprijină pe cîteva texte literare, pe unele scrisori şi articole politice. Dă perdeaua la o parte şi prezintă patimi nude, urîţenie şi micime sufletească, mitocănie şi prostie în stare pură. O lume hîdă, crudă, rea. Nu mai poţi rîde alături de personajele acestea - rîzi de ele, cînd nu-ţi îngheaţă şi rîsu-n gît.
Am ieşit destul de nervos de la Două loturi. Nu-mi venea să cred că Dabija n-a pus de la el. Acasă, am recitit nuvela. Era totul acolo. Trădarea - dacă există - e mult mai subtilă. Nu-mi place privirea asta a lui Dabija peste opera lui Caragiale. Dar nu pot să nu-i recunosc coerenţa şi legitimitatea. Al dracu' dom' Dabija!
Mult mai senină e privirea lui Purcărete. Nimic crîncen la el. Purcărete încă poate să se joace cu Caragiale, nu încearcă să-i dezvăluie faţete noi, nu-l face altceva decît e, nu-l actualizează - Doamne păzeşte! Montarea sa cu Conul Leonida... e o bijuterie. O farsă plină de umor tandru care debordează de imaginaţie şi bun-gust (mai puţin momentul de cabaret german stil anii '20, care pare introdus doar ca să ofere un moment de ieşire la rampă unei actriţe). Adorabile sînt găselniţele decorului multifuncţional - Dragoş Buhagiar, sigur! (mîna care se lungeşte străbătînd casa, patul vertical - îl văzusem şi într-o montare recentă a lui Vlad Cristache, Crize, la Comedie -, turnanta etc.; trebuie văzut, nu se povesteşte). Delicioasă e ideea de a relua textul cu rolurile inversate. De ce o face? Poate pentru a arăta că nu e nimic specific bărbătesc în discursul lui Leonida, poate şi ca o inofensivă trimitere la Andrei Şerban - poate doar ca să se şi să ne amuze. Oricum, nu cred că trebuie căutate motivaţii foarte profunde, aşa cum căutam, pe vremuri, să interpretăm fiecare pietricică din Călăuza. Cu siguranţă, însă, a reluat textul şi ca să-i pună încă o dată în valoare pe Mariana Mihuţ şi pe Victor Rebengiuc, al căror joc senin, de un clasicism marcat, epurat de orice posibilă vulgaritate, e excepţional. Cei doi actori spun textul aşa cum îl ştie fiecare, aşa cum îl aşteaptă. Nu-l schimbă, nu-l citesc altfel, dar au o naturaleţe care face ca, după ce i-ai auzit, să-i auzi în gînd de cîte ori mai citeşti textul. În spatele unei asemenea interpretări, stau o adîncă înţelegere a textului şi a relaţiilor dintre personaje, o deplină stăpînire a limbii române şi un respect pentru limbă, pentru cultură puţin întîlnite la regizorii şi actorii de azi.
De la spectacolul lui Purcărete am ieşit cu o minunată stare de bine. Totuşi, un gînd nu-mi dă pace. O fi de-ajuns? Dacă nu l-a întors pe Caragiale cu susu-n jos şi nu mi-a schimbat complet ideile despre opera lui, oare n-am pierdut seara?