Conu' Purcărete faţă cu Creaţiunea - Conul Leonida faţă cu reacţiunea

Se dă un text hiper-cunoscut şi ultra-scurt. Un text cu replici ca nişte refrene de hit-uri şi cu personaje devenite star-uri. Ce se mai poate oare inventa în jurul lui Conu' Leonida şi a Coanei Efimiţa, a cuplului acela demodat, decrepit, decuplat de toate realităţii până la limita demenţei, ale cărui fantasmagorii prind încă a se răspândi cât se poate de democratic şi în zilele, gândurile şi dormitoarele noastre? Probabil că nu mare lucru. Totul e atât de binecunoscut şi de actual, de ştiut pe dinafară şi deloc asimilat, încât textul, personajele şi semnificaţiile cu greu mai nasc viu interes în ochii spectatorului bucureştean de final de 2012.

Dacă nimic nou nu mai e de spus, dacă din textul acela minuscul al lui Caragiale, pe care probabil că teatrele l-ar fi ignorat în acest an comemorativ de ar fi avut de ales în interiorul unei opere dramaturgice mai vaste a omagiatului Nenea Iancu, nu mai e nimic necunoscut de adus la lumină, atunci pesemne că orice nouă montare a acestei piese într-un act pune o presiune uriaşă pe umerii oricărui regizor, fie el şi monstru sacru, fie el şi aflat într-un vârf de formă poate fără precedent în prodigioasa-i carieră.

Sau poate că neajunsul de a fi nevoit să pui în scenă un şlagăr al dramaturgiei naţionale se transformă într-un imens avantaj în clipa când înţelegi exact cum stau lucrurile şi muţi accentele în consecinţă. Când realizezi că toată lumea ştie ce se va întâmpla, dar că nimeni nu bănuieşte cum se va întâmpla. Când înţelegi că dacă toată lumea îţi ştie cărţile, atunci esenţial nu e ce arunci pe masa de joc, nici măcar când, ci cum arunci. Când decretezi fără putinţă de abrogare că stilul e totul şi instaurezi dictatura jocului.

Şi atunci:

Te joci cu textul şi îl spui nu o dată, ci de două ori.

Te joci cu actorii şi îi distribui mai întâi conform uzanţelor, el e Conu', ea e Coana, apoi viţăversa, ea e Conu', el e Coana, de printre atâţia coni şi coane ai senzaţia că ai nimerit în plin Le dîner de cons.

Iei cel mai plin de imaginaţie scenograf al clipei, al deceniului ce a fost şi al celui curent şi îi dai mână liberă să se joace în voie cu pat, cu sobă, cu geam, cu dulap, cu bec, cu lanternă, cu lumânare, cu pereţi, cu orice element de decor imaginabil, de toate ajung să se mişte, să tremure, să se înalţe, să se lungească, să îşi schimbe culoarea, utilitatea, semnificaţia, într-o coregrafie amintind de câteva din marile tale spectacole (de la O Furtună şi Danaidele craiovene, la Faust şi Călătoriile lui Gulliver sibiene).

Apelezi la faimosul tău vechi colaborator în ale muzichiei de scenă, care îţi creează un univers sonor când misterios şi învăluitor, când burlesc şi asurzitor, cu iz când de Shukar Collective şi D'ale noastre, când de western spaghetti şi Tarantino remixat.

Inventezi un nou gen, ceva între cabaret şi thriller şi Stan şi Bran şi Dada.

Te numeşti Silviu Purcărete şi, alături de Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Dragoş Buhagiar, Vasile Şirli şi I.L. Caragiale, creezi unul dintre cele mai deştepte, explozive şi pline de imaginaţie spectacole din noul secol al teatrului românesc.