The Dark Side of the Moon, Discovery, Experience, Immersion

Dacă ar fi să însumez orele petrecute cu muzica Pink Floyd în ultimii zece ani, cred că aş strînge mai mult timp decît am discutat cu fiecare dintre prietenii mei sau cu părinţii mei. Am auzit de ei prin şcoala generală, dar am început să-i ascult la finele liceului, cînd am simţit că heavy metalul nu e chiar acoperişul lumii muzicale. Iar astăzi, după sesiuni de jazz şi clipe clasice, mă intorc la ei şi-i redescopăr pas cu pas. M-am bucurat să văd că vor ieşi pe piaţă ediţii definitive ale discurilor care i-au consacrat în istoria muzicii populare, fiindcă materialele rare pe care le-au inclus în pachete oferă posibilitatea de a urmări cîteva etape din procesul creativ care a avut ca rezultat muzica lor, aşa cum o cunoaştem acum. Şi, pentru a înţelege gîndirea muzicală a unui artist, pentru a-i observa evoluţia, aspectele acestea sînt esenţiale. Dincolo de aceste rarităţi, pachetele conţin mult material inutil, fiindcă nu ştiu cîţi din apropiaţii Pink Floyd ascultă muzică pe aparate blu-ray şi pe sisteme de tip home-cinema. Re-masterizări, re-mixări, James Guthrie, EMI, consum cultural şi, în final, a lot of Money.
 
1. Istoria
 
La finele anului 2003, după lansarea lui Hail to the Thief, formaţia Radiohead încheia contractul cu casa de discuri britanică EMI, contract semnat în 1991 pentru lansarea a şase discuri. De atunci Radiohead şi-au conceput campanii de promovare şi vînzare independente de marii distribuitori muzicali, Pay what you want fiind deja celebră în relaţie cu discul In Rainbows.
 
În 2009, la patru ani de la afirmarea independenţei totale a formaţiei din care îşi trag sevele aproape toate trupele care calcă astăzi ecranul postului MTV Rock, EMI a reeditat catalogul Radiohead pe care îl are în patrimoniu. Discurile au fost aşezate în ediţii de colecţie care conţin două CD-uri şi un DVD. În ceea ce priveşte vînzarea, discul prim al pachetului era anunţat ca remaster al versiunii originale. Lucru discutabil cel puţin în cazul albumului emblemă al formaţiei, OK Computer: la credite sînt trecute datele de pe discul iniţial, ca şi cînd nu ar fi intervenit nimeni în înregistrarea respectivă. Totuşi, acest aspect e mai puţin important. Important e modul în care marile case de discuri, cum e EMI, născocesc noi şi noi metode de cîştig de pe urma numelor mari pe care le-au păstorit sau încă le păstoresc. Cum sînt Radiohead, Queen sau Pink Floyd.
 
The Dark Side of the Moon e o piatră de hotar în muzica rock (următorul disc cu o influenţă atît de mare în sferele muzicii rock fiind tocmai OK Computer), istoria rock-ului progresiv din anii optzeci încoace, de la Queensryche şi Dream Theater la Porcupine Tree, OSI, Madrugada sau Devin Townsend, avîndu-şi rădăcinile în experimentele muzicalo-conceptuale ale celor de la Pink Floyd.
 
The Dark Side of the Moon e un exemplu reuşit de intelectualizare a muzicii populare, din sfera căreia face parte şi rock-ul. E un exemplu de aplicare consistentă a conceptelor muzicii concrete în afara zonei culte a muzicii. Pierre Boulez, Karlheinz Stockhausen sau Iannis Xenakis integraseră în muzică şi elemente non-tradiţionale. Nu numai vocea sau instrumentele clasice produc muzică. Evoluţia tehnologică a dus la apariţia de noi şi noi aparate care produc sunete specifice şi care ajung să facă parte din viaţa noastră. Zgomotul lor are ritm, cadenţă, are o muzicalitate proprie. Aceste aparate - maşini, trenuri, elicoptere - devin surse de inspiraţie sau instrumente integrate în compoziţiile contemporane ale lui Stockhausen sau Steve Reich. Muzica concretă (unde termenul concret are în vedere folosirea unor sunete deja existente în natură în detrimentul celor gîndite, abstracte, aşezate pe portativ) preia tot arsenalul tehnologic contemporan - microfoane, aparate de înregistrat, suporturi pentru înregistrat, facilităţi de mixaj - şi îl angajează în producţia muzicală cultă[1].
 
De la Dark Side of the Moon pînă la The Final Cut (perioadă în care viziunea muzicală a lui Roger Waters a fost din ce în ce mai pregnantă în evoluţia Pink Floyd), aceste abordări ale muzicii culte se regăsesc în compoziţiile formaţiei britanice. Sintetizatoare, înregistrări de paşi, interviuri luate angajaţilor studioului Abbey Road şi prietenilor muzicienilor - din care vor extrage replicile ce se aud în fundal pe Dark Side -, emularea unor sunete din natură - cum sînt bătăile inimii, leitmotiv pe discul din 1973 -, transformarea prin mixaj a unor sunete din natură în efecte sonore marcante - cum e căderea banilor sau ruperea unei coli de hîrtie în intro-ul piesei Money -, prezenţa radio-ului pe Wish You Were Here sau a televizorului pe The Wall fiind cîteva exemple în acest sens. Dincolo de aceste aspecte tehnice, dincolo de uşurinţa cu care formaţia trece de la rock la jazz, de la structură la improvizaţie, la succesul Pink Floyd contribuie şi ştiinţa lor de a transforma istorii personale - cum e despărţirea de Syd Barrett ca membru al formaţiei şi ca om, cum e moartea tatălui lui Roger Waters în al Doilea Război Mondial - în poveşti cu rezonanţă universală în care sînt chestionate probleme umane sau politice general valabile. În anii şaptezeci, Pink Floyd înseamnă inovaţie, însă o inovaţie care - chiar dacă are importante resurse intelectuale - rămîne de o simplitate şi de o sensibilitate cuceritoare.
 
2. Prezentul. Pachetele
 
Începînd cu 1979, responsabil de modul în care auzim înregistrările Pink Floyd este inginerul de sunet James Guthrie. El a fost cooptat în echipă odată cu înregistrarea lui The Wall (al cărui sunet e cu adevărat de excepţie şi pe vinil şi pe compact disc) şi, de atunci, e responsabil de tot ceea ce înseamnă mixaj în ce priveşte înregistrările britanicilor. Ediţia LP din 1973 a lui Dark Side poartă amprenta lui Alan Parsons. La finele anilor şaptezeci, discul a trecut prin mîinile inginerilor de la Mobile Fidelity Sound Lab, care e un fel de Criterion din cinema încrucişat cu Chateau-urile din Pays de Médoc. Orice disc prelucrat de MFSL vine cu garanţia faptului că, în trecerea spre suport digital (CD, SACD, DVD), muzica a fost extrasă de pe benzile magnetice originale, e editat într-un număr limitat de exemplare şi e vîndut pentru o perioadă limitată de timp.
 
La începutul anilor nouăzeci discul a fost remasterizat de Doug Sax sub supravegherea lui James Guthrie în studioul Mastering Lab din Los Angeles. Aceasta e varianta stereo care a fost disponibilă pe piaţă din 1992 pînă în 2011, odată cu lansarea ediţiilor Discovery, Experience şi Immersion ale acestui disc. Ediţia Discovery conţine mixajul stereo realizat de James Guthrie în 2011, ediţia Experience adaugă un compact disc în care e prezentată varianta live a albumului, într-o remasterizare (semnată tot de Guthrie) a unei înregistrări realizate în Londra în 1974. Ediţia Immersion adaugă încă patru discuri, din care singurul demn de atenţie este cel care conţine o variantă prealabilă a albumului, mixată de Alan Parsons în 1972, în completarea căreia sînt cîteva materiale demo de pe album; ediţia mai conţine un DVD-Audio, un DVD-Video şi un disc Blu-ray cu mixaje audio de rezoluţie înaltă dedicate sistemelor 5.1 sau celor stereo comandate prin dvd-player sau blu-ray player, plus înregistrări video din perioada 1972-1975 şi un documentar despre album. Pachetul Immersion conţine şi un catalog de treizeci şi şase de pagini conceput de Storm Thorgerson, graficianul care a creat faţa discului, fotografii sau replici ale biletelor de intrare la concerte din vremea respectivă.
 
Faţă de varianta din 1992, ediţia stereo actuală urmăreşte o idee destul de discutabilă. Multe din recenziile făcute unor amplificatoare audiofile menţionează ca plus prezenţa unui black background. E însuşirea aceea care, atunci cînd e prezentă, aduce lucrul după care ne dăm de ceasul morţii atunci cînd căutăm reprezentaţia live: atmosfera. E ceea ce se petrece atunci cînd, pe o piesă precum Childhood's End de pe Obscured by Clouds, dintr-un fond negru, din hăul primordial, sunetul vine spre suprafaţă şi ţîşneşte spre tine ca o lumină orbitoare, copleşitoare. Ei bine, treaba asta a obţinut-o Guthrie pe varianta din 1992 a lui Dark Side şi a sugrumat-o acum, pe ediţia Discovery.
 
Ceea ce se observi imediat la ediţia actuală e lipsa zgomotului de fond. E şi acesta un black background, însă, din păcate, nu e cel adevărat. Odată cu ştergerea zgomotului de fond, discul a pierdut şi dinamica şi vîrfurile existente pe ediţia din 1992. A pierdut deschiderea muzicală şi senzaţia de viaţă pe care o inspira împrimarea respectivă. Acum totul pare mai tern şi transportat undeva mai în spatele scenei. On the Run: pe ediţia veche ai impresia că vor coborî avioane sau elicoptere în camera ta, ca se vor prăbuşi peste tine, pe ediţia actuală ai impresia că totul se desfăşoară la distanţă, că eşti spectatorul unei poveşti care îţi este arătată, fără să te includă. Pe The Great Gig in the Sky, simţeam nevoia de a o aduce pe Clare Torry mai în faţă, mai aproape de mine, încît să îi aud vocea. În noul format, e un cîntec lipsit de emoţie. Us and Them poate părea mai organizat, poate că pe sistemele mai puţin rezolute nu se mai încalecă intrumentele în vremea refrenului, însă asta se petrece tot din cauza devitalizării generale a muzicii.
 
Pînă la discul şase al acestui pachet intenţiile sînt discutabile - cel mai deranjant aspect fiind plasarea mix-ului original al albumului, realizat de Alan Parsons, pe discul blu-ray. Eu, spre exemplu, ar trebui să îmi cumpăr un nou aparat pentru a-l putea asculta (iar posibilităţile de redare stereo ale acestor aparate - playerele blu-ray - sînt îndoielnice). Discul şase prezintă un mix prealabil al albumului, meşterit de Parsons. Dintre compact discurile prezente în pachet, e singurul care are un sunet sănătos. Cît priveşte albumul, cîteva diferenţe faţă de varianta finală: intro-ul cu bătăile inimii nu era încă gîndit, povestea începe abrupt; On the Run are mult mai mulţi paşi pe fundal şi mult mai puţine efecte sonore, Clare Torry nu era pe Great Gig, intro-ul lui Money e mai puţin prelucrat, recunoşti mai uşor sunetele banilor, hîrtiei; Any Colour You Like are acorduri în plus, Brain Damage e încărcată de rîsete ridicole, Eclipse are uşoare puseuri solemne.
 
În ceea ce priveşte compoziţia, The Dark Side of the Moon a fost un disc şlefuit de-a lungul turneului susţinut de Pink Floyd în 1972. Între reprezentaţiile din SUA şi din Europa - în timpul cărora albumul era cîntat avant-la-lettre - formaţia revenea în studio pentru a retuşa materialul înregistrat şi pentru a înregistra noi piese. Lucrul acesta e vizibil prin materialele demo prezente pe acest disc şase, cum sînt cele ale pieselor Money sau Us and Them, sau prin înregistrările din 1972 ale pieselor Any Colour You Like sau The Mortality Sequence (cu versetele din Ecleziast, secvenţă care va deveni The Great Gig).
 
Merită cumpărat pachetul Immersion (89 de lire sterline pe amazon) în special pentru discul şase? Dacă aveţi deja ediţia anterioară, dacă aveţi în posesie şi un vinil din prima ediţie presată, atunci cu siguranţă îl veţi achiziţiona fiindcă discul şase vă va interesa şi fiindcă întregul pachet formează un obiect colectabil. Dar dacă doriţi doar să vă bucuraţi de muzica Pink Floyd, poate că e mai bine să cumpăraţi ediţia anterioară a discului, eventual şi un vinil de pe vremuri. Şi vor rămîne bani pentru un vin care să vă însoţească în aventura celestă şi în introspecţiile ce vă vor duce către Dark Side of the Moon.