"He really couldn't talk anymore"
(David Gilmour)S-a dus şi Syd Barrett, pe 7 iulie 2006. Avea şaizeci de ani. Cum zicea un prieten, "dar ce mai trăia?", nu, din 1970 încoace, când a înregistrat ultimele piese, nu pe scena pe care a stat când era tânăr şi nebun (Crazy Diamond). Este Luceafărul de la Pink Floyd care a ars repede. Asemănător cu cazul lui Brian Jones de la Rolling Stones, de ce oare fiecare trupă mare a dat un sacrificiu, de la Jim Morrison la John Bonham, Keith Moon şi John Lennon. Şi victima numărul unu a perioadei, Jimi Hendrix.
Dar Syd a rămas o fantomă vie pentru aproape 40 ani de la dispariţia de sub luminile spectacolului. Barrett era un geniu, a experimentat până dincolo de limite. După primul album Pink Floyd, The Piper at the Gates of Dawn (1967) şi-a ars creierii cu acid şi cu ciuperci, după cum se poate vedea şi dintr-un filmuleţ care se găseşte pe net, Syd's First Trip...
Interesant e că managerul de la Floyd a mizat pe Barrett mai mult decât pe membrii rămaşi, de unde şi apariţia imediată a unui album Barret anume The Madcap Laughs. Dar Syd nu mai putea să cânte pe scenă. Era dezorientat şi pierdea ritmul, scufundat într-o lume numai a lui. Al doilea album, Barrett, a apărut pentru că Gilmour, Wright şi Waters l-au ajutat să mai înregistreze ce mai avea de spus, dezlânat, unele piese fiind înregistrate după eforturi considerabile.
În aprilie 1968, Barrett a părăsit oficial Pink Floyd, dar Pink Floyd nu ar fi existat fără el. După albume de tranziţie (Meddle, Ummagumma, Atom Heart Mother), trupa şi-a găsit identitatea şi a scos Dark Side of the Moon (1973), cel mai de succes album şi cel mai apreciat. Dark Side of the Moon şi mai ales Wish You Were Here (1975) sunt dedicate lui Barrett şi sunt implicit despre el. Shine on You Crazy Diamond, unul din cel mai bune cântece Floyd îi este dedicat... legenda zice că în timpul înregistrărilor, Syd ar fi apărut neanunţat în studio, complet chel şi schimbat în greutate, cu o periuţă de dinţi în gură, spunând că e gata să-şi interpreteze partitura. După unii, Waters, după alţii Rick Wright (sursele diferă), nu l-au recunoscut. Cert este că aceasta e ultima apariţie aproape de fosta sa trupă.
În anii ce au urmat David Bowie l-a omagiat înregistrând See Emily Play pe albumul Pinups. Apoi Brian Eno, Robin Hitchcock şi mulţi alţii. A fost căutat de fani dar nu a mai ieşit la lumină. A trăit ca o recluză, alături de mama sa, sprijinit de ea, în Cambridge, până ce ea a murit, în 1991. Fantoma lui Syd nu l-a părăsit în schimb pe Roger Waters niciodată. Pink, protagonistul din The Wall (1979) este la fel de mult inspirat de el însuşi, cât şi de Barett. David Gilmour în concert cântă piesa sa, Dominoes, despre fragilitatea pieselor care cad. În 1988 a apărut Opel, o colecţie, mai există compilaţia Octopus şi alte rămăşiţe, demo-uri, bits and pieces. Roger Keith Barrett, the madcap, the lunatic is on the grass, see you on the dark side of the moon sau dincolo de ea. Shine on! "The king is gone, but not forgotten", după cum spunea Neil Young.