Pofta de a iubi - Fata din curcubeu

E imposibil să nu te molipseşti. Mie mi se întâmplă. Vă jur. Mă molipsesc de energie şi lacrimi şi poveşti şi oameni. Iar procesul asta nu-i uşor de împlinit. E un truc. Îţi trebuie cineva de la care să te "îmbolnăveşti". Eu m-am "îmbolnăvit" de la Tania Popa. M-am îmbolnăvit cu poftă de a fi, cu pofticioase ilarităţi în timp ce plâng, cu cântece ruseşti şi filme uitate. Păi, da. Cam asta-i şmecheria. Tre' să-ncepi să râzi în timp ce plângi.

Spectacolul ăsta nu e un curcubeu obişnuit, aşa cum desenam eu curcubeele când eram mică. E unul peste care tot plouă greu şi el se decolorează, dar tu te îndrăgosteşti de el aşa cum e, un curcubeu alb-negru, din care încă se mai scurg picături şi alte picături... Aşa-i cu fata asta care a ajuns prostituată. Fata asta care îşi aşteaptă clienţii pe locurile 13 şi 14 din ultimul rând al cinematografului "Curcubeu", căreia i-a murit sora geamănă în timp ce dansa pe gheaţă, căreia i-a murit şi mama paralizată, căreia îi este dor de tatăl ei; fata asta care atunci când cântă face omu' să plângă, fata asta care a avut o broască ţestoasă pe care o chema Matusalema, fata asta care a văzut toate filmele lui Fellini şi care nu cerşeşte... Ei bine, de fata asta te îndrăgosteşti şi vrei s-o iei acasă, să-i dai de mâncare, s-o speli şi s-o rogi să-ţi cânte în limba aia frumoasă pe care n-o înţelegi.

Ai nevoie de un astfel de spectacol, ai nevoie din când în când să-ţi "ornezi" cotidianul cu pofta de a iubi un pic mai mult, de a plânge nu ţie însuţi de milă, ci altuia. Pentru unii dintre noi e chiar ceva nou, nu? Noi, cu timpul nostru ce curge atât de organizat şi atent, noi care aşteptăm mereu de la alţii, de la noroc, de la istorie acel bine pe care ni-l dorim... Mie binele acesta îmi vine de la cântecele ruseşti pe care le cântă Tania Popa din toţi porii ei. Cântă din genunchi, din stomac, din mâini, din picioare, din ochi...

După un astfel de spectacol lumea nu devine mai uşoară, dar cel puţin devine mai limpede... Merită?