Lia Bugnar îşi propune să exploreze zone profund emoţionale, să apese inteligent anumite butoane la care reacţia publicului nu se lasă aşteptată, să atingă acel fond sensibil care nu poate rămâne fără ecou. Iar acest lucru se întâmplă şi în cazul montării Fata din curcubeu, de la Sala 99 a Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB).
Un one-woman show, spectacolul inclus în programul "Uşi deschise pentru toţi" este construit de Lia Bugnar şi asumat de Tania Popa ca o confesiune în timp real. Actriţa lucrează mult tocmai pe forţa poveştii, lăsându-se în voia ei cu un fel de patimă intenţionat amplificată. Iar povestea e simplă: o târfă care-şi duce clienţii pe ultimul rând de la cinema Curcubeu îşi aminteşte viaţa.
Scenografic spectacolul de la Naţional mizează pe o simplitate tradusă în mijloace minime. Un morman de hârtii, o lămpiţă pe post de maşină de gătit, o lădiţă pe post de masă, o cană roşie de tablă şi costume în spatele cărora cu greu poţi ghici feminitatea.
Muzică şi poveste
Tania Popa se joacă subtil cu graniţele convenţiei, pe care o rupe încă de la prima apariţie, când intră în scenă şi le cerşeşte un leu spectatorilor. Apoi îşi începe discursul.
Copilăria - desigur, fericită - cu familia perfectă, sora geamănă moartă într-un accident pe gheaţă, broasca ţestoasă cu nume de neuitat, "Matusalema", apoi viaţa din cinema "Curcubeu"... Prin acumulări de detalii, Tania Popa recompune o existenţă previzibilă, dar cu atât mai puternic emoţionantă, cu cât previzibilul este asumat şi bine condus.
Alternând poveştile cu melodii ruseşti acompaniate la pian de Marian Hâncu, Tania Popa creează, timp de o oră, un tip de spectacol mai puţin întâlnit pe scenele teatrelor mari din Bucureşti, dar necesar. Necesar pentru că răspunde într-un mod cu adevărat artistic unei nevoi de emoţie pe care publicul şi-o hrăneşte de obicei prin producţii inferioare calitativ.
Sexualitate şi patetism
Bine gradat, şi din punct de vedere dramatic, şi din punct de vedere al interpretării, spectacolul evoluează pe o zonă trăirist-asumată, adecvându-şi în permanenţă discursul la idee. Fata care-şi duce clienţii pe ultimul rând de la cinema Curcubeu şi trăieşte în permanenţă între două lumi - mizeria din sală şi poveştile din filme - nu îşi propune mai mult decât să-şi seducă auditoriul.
Alternează momente de totală lipsă de feminitate cu unele în care delicateţea se insinuează neaşteptat din spatele cuvintelor sau al gesturilor. Iar scenele în care actriţa aşezată tacticos "la masă" îşi aşază şervetul în faţă şi îşi taie în bucăţele mici cartoful fiert în coajă, muşcând apoi pofticios dintr-un ardei, sau cel în care îşi lustruieşte cu scuipat pantofii negri desperecheaţi cu care pleacă la "vânătoare" sunt doar două dintre ele.
Fără să insiste pe o latură clişeistic sensibilă, Tania Popa creează un personaj viu şi credibil şi tocmai de aceea emoţionant. Sensibilitatea autentică adăpată în timp şi datorată pe de o parte copilăriei fericite, pe de altă parte filmelor de la cinema Curcubeu văzute între două acte sexuale pe ultimul rând din sală este bine gradată de actriţă, care nu eşuează nicio clipă în sentimentalism ieftin.
Iar alternarea cântecelor cu bucăţi de poveste, departe de a întrerupe fluidul emoţiei, îi dă o încărcătură şi mai puternică, de un patetism autentic şi nedisimulat, ce aminteşte de filmele ruseşti de altădată. Şi din plin gustat de public...
"Tania e mai Tanie decât a fost ea vreodată... e ca un pumn în stomac, e ca un borcan de iaurt pe spatele ars al unui rătăcit în Sahara, e ca o pană de păun picată în şleaul înnoroiat lăsat de roata unui tractor, e ca numărul de pe braţul unui evreu supravieţuitor, e ca un hohot de râs când încă nu ţi-a trecut tristeţea de adineauri..." (Lia Bugnar)
Fata din curcubeu
De: Lia Bugnar
Regia: Lia Bugnar
Cu: Tania Popa
La pian: Marian Hâncu