septembrie 2012
Pe scenă, o cutie de lemn şi multe ziare mototolite în jurul ei. Acolo doarme o cerşetoare. Când se trezeşte şi dă nas în nas cu publicul, întreabă nevinovat: "Nu aveţi un leu? Cine are un leu?" Începe colectarea banilor cu zâmbetul pe buze, agitată şi recunoscătoare. O căciulă groasă portocalie îi acoperă capul, şi un cojoc gri, ca de pâslă, îi îmbracă corpul. Atributele feminităţii ei sunt acoperite de haina cerşetoriei. Gestul de generozitate al câtorva oameni din public nu va rămâne nerăsplătit. Pentru o grămăjoară de hârtii de un leu, va spune o poveste. Tot spunând, tot spunând ajunge să ne dezvăluie povestea vieţii ei. Interesant este modul în care va curge povestea. Din prezent, spre îndepărtatul şi fericitul trecut. Ca la CV-uri. Construcţia dramatică a monologului este bine calculată, bine dozată şi aici este meritul dramaturgului, Lia Bugnar, totodată şi regizorul acestui spectacol, postură în care a reuşit să ofere pârghii de susţinere actriţei (situaţii simple, dar descriptive). De asemenea, pianistul Marian Hâncu, "cerşetor" mut o acompaniază pe colega sa printr-o notă aparte de muzicalitate.

Actriţa Tania Popa împleteşte construirea unui rol de compoziţie (o cerşetoare autentică cu anumite ticuri care iniţial scot personajul din limitele judecăţii obişnuite: vârstă, sex) cu exploatarea datelor personale şi aici mă refer în special la voce. Fiind un one-woman show de o oră şi aproximativ douăzeci de minute, este nevoie de intermezzo-uri pentru a rupe ritmul, evitând astfel instalarea monotoniei. Aceste intermezzo-uri sunt cântece ruseşti care într-adevăr frâng corzile sensibile ale inimii. Chiar dacă nu înţelegi cuvintele, vastitatea, tristeţea şi simţirea sufletului rusesc (care cred că e pe aceeaşi lungime de undă cu cel românesc) impresionează. Actriţa Tania Popa reuşeşte să redea treptat, pe măsură ce ne deapănă povestea, o rusoaică sadea: iubăreaţă, dar intelectuală, fragilă, dar rezistentă, neîngrijită, din cauza condiţiilor în care trăieşte, dar frumoasă.

Fata din cinema Curcubeu care, în "virtutea" meseriei ei a văzut toate filmele de autor (Fellini, Tarkovski, Coppola, Mihalkov) se dăruieşte clienţilor săi, pentru o dată preţul biletului de intrare, iar când un bărbat îi dă de două ori preţul acestuia este un domn. Fata din Curcubeu are cum s-ar spune două job-uri: unul de prostituată, celălalt de cerşetoare pentru că vrea să facă bani cu care să înceapă să închirieze o cameră de hotel pentru meseria ei de bază. Când vezi că familia ei a fost una fericită, că nu era o prostănacă, dimpotrivă foarte inteligentă şi talentată, te întrebi cum de a ajuns aici. Singurul răspuns: suferinţele foarte mari (boala mamei ei, moartea Verucikăi, sora sa geamănă, moartea tatălui) care au lăsat-o cu doar un strop de putere de a lupta. Cu toate astea ea afirmă: "Cu cât e apa mai mare, cu atât sunt eu mai tare." Scena te trimite cumva cu gândul la situaţia Irinei, din Matca lui Marin Sorescu. Cum te salvezi din potopul pe care îl trimite viaţa peste tine? Reuşeşti să salvezi şi fiinţele dragi ţie... sau pe ele le-a luat apa de mult?

"Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană", replica celebră a regretatului actor Gheorghe Dinică în filmul Filantropica. Aici parcursul a fost invers. Fata din cinema Curcubeu a primit mai întâi de pomană, dar nu a plecat fără să ne spună o poveste. Ar fi meritat să dăm mai mult de un leu, pentru că această fată ne-a arătat ce înseamnă să trăieşti întreaga gamă a sentimentelor.
De: Lia Bugnar Regia: Lia Bugnar Cu: Tania Popa

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cro[email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus