Adunaţi unul din Algeria, altul din Palestina, altul din Franţa etc., actorii vorbesc într-un dialect marocan pe care unii dintre ei au trebuit să-l înveţe de la zero şi în metafore livresc-"populare" despre care Dumnezeu ştie cum le-or suna localnicilor din satul berber în care s-a filmat: orientalism insensibil sau stilizare perfect legitimă într-un basm? Dacă e stilizare, atunci, în orice caz, e una care cel mai adesea nu se poate deosebi de pura cosmetizare: vorba criticului de la Les Inrockuptibles, "sudoarea femeilor supuse la corvezi nu diferă de cea, glamourizată, pe care o vedem în reclamele la deodorante"; glossy e şi eclerajul care, calibrat astfel încît aproape să dea - şi totuşi nu - în supraexpunere, cultivă un efect de arşiţă (cu a cărei semnificaţie simbolică ni se şi împuie urechile); şi, atunci cînd satul revine la viaţă sexuală, actul pe care-l vedem reprezentat include şi viori, şi chipuri transfigurate pe fundaluri negre, şi planuri-detaliu de mîini zgîriind spinări - în fine, tot tacîmul softcore-ului filmat "finuţ".
Comparativ cu filmul precedent al lui Mihăileanu, Le concert, atît farsa, cît şi melodrama de aici sînt destul de sedate. Potenţialul comic al frustrării sexuale masculine e sever ciuntit de faptul că, într-o concesie făcută realismului, Mihăileanu ne-o arată manifestîndu-se prin bătăi şi violuri, ceea ce-l obligă la tact. Ca dispozitiv dramatic, greva sexuală nu produce mare lucru în afară de scene de protest (cîntat şi dansat) urmate de represalii, apoi de alte scene de protest şi de alte represalii, şi tot aşa, fără ca bulgărele de zăpadă să crească prea tare (există tentative de a-l îngrăşa prin introducerea unor funcţionari de la oraş şi a unor islamişti fanatici, care se raportează - şi unii, şi alţii - la grevă în funcţie de propriile interese, dar sînt tentative superficiale), pînă la inevitabila capitulare a bărbaţilor. Nu puţine sînt secvenţele ce nu sînt structurate atît dramatic, cît didactic - de pildă, revoluţionara Leila (Leïla Bekhti) apărîndu-şi cauza în faţa imamului, cu citate din Coran. Poate că şi din disperare de cauză, Mihăileanu montează asta în paralel cu unul dintre climaxurile lui melodramatice - soţul Leilei ameninţînd să înjunghie un jurnalist despre care a aflat că a fost cu ea înaintea lui. Însă articulaţiile melodramatice ale filmului sînt la fel de moi ca articulaţiile lui comice: soţul Leilei (Saleh Bakri), care pînă la acea criză de posesivitate a fost o efigie a Noului Bărbat Musulman (sensibil, luminat etc.), îşi revine numaidecît.
Filmul nu e populat de personaje pozitive şi negative (aspect care sigur că poate fi luat drept dovada unei mari iubiri de oameni din partea lui Mihăileanu), dar asta nu-l face complex. E populat de efigii unidimensionale - Noul Bărbat Musulman, Ingenua (programată să descopere, pînă la sfîrşitul poveştii, cîteva adevăruri despre bărbaţi şi iubire), Veterana Neînfricată. În apărarea împărţirii tradiţionale a sarcinilor între bărbaţi şi femei, socrul Leilei invocă la un moment dat condiţiile istorice, dar restul bărbaţilor sînt fie insipizi (ca sensibilul-de-serviciu care este soţul revoluţionarei), fie şterşi (ca toţi ceilalţi, de la bătăuşi la conspiratorii fundamentalişti), iar indistincţia lor slăbeşte conflictul dramatic - obstacolele din calea personajelor feminine nu mai au cum să pară foarte substanţiale din moment ce practic tot ecranul e doar al lor. La source des femmes e mai puţin reprezentarea unei lupte decît expresia unei adeziuni, iar adeziunea respectivă e atît de neproblematizantă încît e totuna cu autocomplezenţa.