Filmul începe cu un insert gen O mie şi una de nopţi, plasând povestea într-un spaţiu neprecizat ("în Maghreb - nordul Africii - sau Peninsula Arabică") şi într-o atemporalitate fecundă. Deşi, după cum se va vedea, situaţiile sunt foarte contemporane, iar mesajul este unul dintre cele mai actuale.
Într-un sat de munte relativ izolat, aşa-zisa tradiţie cere ca femeile să care singure apa de la un izvor săpat în stâncă până la locuinţele lor din vale. În acest timp, consorţii lor, aşa cum îi stă bine bărbatului arab, stau la cârciumă şi "contemplă" măreţia lui Allah. Din cauza acestei corvoade, multe dintre femei au avortat spontan, motiv pentru care-s considerate de comunitate "sterpe" şi ostracizate.
O lume sufocantă
Socotind situaţia intolerabilă, una dintre soţii, Leila, iniţiază o aşa-zisă "grevă a iubirii", pentru a-i determina pe bărbaţi să-şi asume o minimă responsabilitate. Leila şi celelalte femei care se încăpăţânează în demersul lor au de suportat neînţelegeri şi prejudecăţi din toate părţile: propria familie, soţii frustraţi, autorităţi religioase (imamul local).
În cele din urmă, situaţia se rezolvă "miraculos": temându-se ca "greva" să nu se extindă, responsabilii trag o conductă de apă până în sat, aducându-l, cum se spune, "în secolul al XXI-lea". Şi? Lumea respectivă rămâne la fel de infectă şi sufocantă. De exemplu, soţiile stau tot timpul sub teroarea de a nu fi trimise de bărbaţi înapoi la familii, ceea ce le-ar dezonora definitiv. Femeia nu-i altceva decât o marfă: şefii satului îi liniştesc pe soţii nesatisfăcuţi, spunându-le că un transport de "soţii" e pe cale să sosească, pentru a le înlocui pe cele recalcitrante. Femeile nu trebuie învăţate să citească, pentru că şi-o vor lua în cap etc.
Intenţii lăudabile
Filmele regizorului de origine română Radu Mihăileanu sunt, în general, supraevaluate şi există riscul ca acest La source des femmes să fie cel mai "gonflat" film al său. Aceasta mai ales de către cei care confundă mesajul şi intenţiile generoase ale unui cineast cu produsul artistic propriu-zis. Într-adevăr, înapoierea de care suferă lumea islamică este una crâncenă, tratamentul pe care-l suportă femeia musulmană din partea ultra-"credincioşilor" lui Allah este intolerabil, dar nu acesta este filmul care să ne impresioneze în mod real faţă de astfel de probleme.
Probabil mulţi s-au aşteptat, citind subiectul, să aibă de-a face cu o comedie savuroasă, dar nu este cazul, implicaţiile grevei sexuale nu sunt deloc tratate. Este evident că Mihăileanu a vrut, după marele succes cu Le concert, să facă altceva - în orice caz nu o comedie populară, de mare public -, intenţie care este lăudabilă (nu altfel procedase cu Va, vis et deviens, după megasuccesul cu Train de vie).
Colecţie de clişee
Din păcate, filmul nu este nimic din punct de vedere stilistic, niciuna din sugestiile pe care regizorul şi le oferă nefiind exploatată. N-avem de-a face nici cu un pitoresc oriental gen Kusturica (cum ne-ar sugera telefonul mobil pus pe sârma de întins rufe, sau baba care vorbeşte la celular în pustietate, călare pe spinarea unui măgăruş), nici cu o redare poematică a arhaităţii intemporale, de tip Pasolini.
Regizorul spune că a vrut să ridice un imn frumuseţii femeii în general, dar filmul nu are nicio "săgeată" în direcţia parabolei sau a vreunei minime simbolizări. Întotdeauna, nu e nimic mai mult decât ce se vede pe ecran. Adică, o serie de clişee despre Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu femei care cântă un fel de hip-hop arăbesc, îmbrăcate în costume gen Fondul Plastic. Cum ar veni, un pseudo-documentar despre "eterna şi fascinanta lume arabă".