Am tot abuzat de glumiţa asta - poate că-i momentul să precizez că am abuzat ghidat de admiraţie, nicicum de maliţiozitate. Orice juriu, nu numai cel cannez (care a premiat Le gamin au vélo în 2011), va dezbate cu plăcere nedisimulată orice nou opus al "dublu-palmodorizaţilor" - filmele lor sunt progresiv mai simple, mai ample şi mai minunate.
Cel de faţă, în care un puşti (revelaţia Thomas Doret) trebuie (trebuie!?!) să accepte că tatăl său (nelipsitul Jérémie Renier), pur şi simplu, nu-l mai vrea (nu mai poate să-l vrea?), schimbă niţel datele clasice ale filmografiei marca Jean-Luc et Pierre.
Adică îndrăzneşte să fie mai luminos ("am filmat vara", s-au justificat, hâtri, cineaştii), îndrăzneşte chiar niscai muzică din off (Beethoven, în speţă), îndrăzneşte un star veritabil (Cécile de France, formidabilă, în pofida părerilor preconcepute ale criticii franceze) şi îndrăzneşte ceva mai multă speranţă (o să aflaţi exact cum şi când). Îndrăznesc şi eu să spun că, atâta vreme cât belgienii fac filme, umanitatea mai are o şansă... Fraţii Dardenne au prezentat Le gamin au vélo personal la Bucureşti - merita să nu-i rataţi. Nici pe ei, nici filmul.