Faptul că văzusem mai înainte Mommy (iată ce înseamnă puterea exemplului și faux-ideea de "primul venit, primul servit") m-a determinat să îl țin ca etalon pe tot parcursul filmului Gamin au Velo. Ambele francofone, ambele având o structură similară: copil părăsit, buclucaș, cu probleme de temperament și foarte încăpățânat în demersurile lui de a sfida toate regulile, negând realitatea căreia îi este damnat. Doi băieți roșcați, unul în fiecare film. Nu cu o atât de pregnantă diferență de vârstă. Dar comparația mea merge contrar cronologiei, cum vă spuneam. Sigur, există relații diferite, dar avem o intrigă cvasi-similară și o viziune unitară asupra violenței.
O să dau niște spoliere în acest paragraf, așa că săriți dacă nu vreți să aflați cum curge filmul. Cyrill, băiețelul rămas la orfelinat după moartea mamei sale și după ce este părăsit și de tată încearcă din răsputeri să ajungă la fosta adresă a tatălui său, pentru a-și recupera bicicleta. Odată cu recuperarea ei, e cu un pas mai aproape de a-și găsi tatăl. O vecină de la fostul apartament îl ajută, ba chiar îi aranjează o întâlnire cu tatăl său. Acesta îi dă de înțeles (după foarte multe ezitări) că nu îl poate întreține și că nu vrea să îl mai vadă, că vrea să își pună viața în ordine fără el și că nu îl va mai suna, ba îl și roagă să înceteze să îl mai contacteze. Băiețelul o convinge pe vecină să îl țină la ea în weekenduri, pentru a-și pune în aplicare planul de a se apropia de tatăl său. Se împrietenește cu un dealer din cartier, care îl convinge să îi fie complice la o serie de jafuri, ulterior intră în încurcătură pentru o tâlhărie. Cu banii obținuți se întoarce unde lucra tatăl lui și încearcă să-și răscumpere dragostea părintească, dar fără succes. Se întoarce dezamăgit la vecină, la femeia care îi dorise binele de la bun început, o roagă să locuiască la ea mereu, iar aceasta acceptă.
Există dragostea pe care o urmărești și care nu îți e menită, și cea pe care nu o accepți și te așteaptă să greșești de câte ori ai nevoie, după care te primește și te învăluie ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, te iartă, te mângâie, există apartenență (și nici nu e nevoie să fie una biologică), tu fugi de ea, nu ea de tine, asta fiindcă genetica și societatea ne promit că vom fi iubiți necondiționat doar de către aceia care ne-au dat viață și nu de alții. Așa se traduce mecanic iubirea pe care o primim, și tot cu asta o traducem și pe aceea cu care suntem "datori". Nu e o datorie până la urmă, e un simț, un simț pe care îl putem găsi și sădi în străini, iubirea nu e un dat, ea se învață, din multe, cât mai multe greșeli, din multe, cât mai multe iertări. Sunt brațe în care să nu vrei să fii, din care să te smulgi, în care să cari pumni pentru că nu sunt cele ale părinților tăi. E cu atât mai greu să accepți că nu ești vrut, cu atât mai greu de explicat care e mecanismul celui care nu te vrea, fade-ul sentimentului paternității, uneori o responsabilitate în minus. Mereu o responsabilitate în minus. Pentru cineva poți fi obiect, responsabilitate, grijă, povară. Pentru altcineva obiectul e să aibă grijă să nu te simți o povară, cu responsabilitate.
Dar e greu. Să fii mic. Să accepți. Să înțelegi. Să te deschizi, să iubești altceva decât ai cunoscut toată viața. Important e să știi că lumea are răbdare cu tine. Are răbdare să fii frustrat, rău, să fii disperat, meschin, nemernic, nepăsător. Pentru că nu ești pur și simplu așa, cu ele cauți iubire. Dar sapi în locul în care nu trebuie. Și cazi în tot felul de prăpăstii în fundul cărora te izbești de realizarea că nu e despre iubirea pe care nu o vezi, ci despre cea pe care ai putea să o vezi, dacă ai întoarce puțin capul. Ce incumbă unui părinte să facă? Ce nu trebuie un părinte să facă? Ce trebuie să faci ca să devii substitutul părintelui perfect? Părintele perfect? Până unde îți poți trasa răbdarea ca pe o linie de finish de la care poți să începi să te bucuri de reciprocitate. E o vocație? Poți da vina pe un copil părăsit pentru disperarea cu care se agață de amintirea tatălui care nu îl vrea? Atât de multe întrebări. Și filmul Gamin au Velo ne face doar să ni le punem. Și să ne bucurăm de bucuriile lui Cyrill. Și să îi simțim contradictorialitatea ca și cum ar fi chiar a noastră.
Gamin au Velo folosește ideea de bicicletă-totem, ascunde totul în spatele unui obiect, o dorință obsesivă de a recâștiga iubirea, refuzând vehement brațele deschise ale altei iubiri. O mamă demnă de a fi mamă, care înțelege sacrificiul și așteptarea, înțelege totul din spatele comportamentului repulsiv al lui Cyrill, dar nu condamnă, ci așteaptă, încrezătoare, cu durerea părintelui de care băiatul nu a avut șansa să se bucure.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.