Din punct de vedere stilistic, filmul nu iese în exteriorul perimetrului deja trasat de neorealismul românesc. Povestea "poveristă" ajunge la spectator prin aceleaşi filmări trepidante din mînă, cadre lungi (rar interceptate de montaj), scenografie meticuloasă, scene filmate cu precădere în interior, evident un film deloc evazionist. Se remarcă, însă, o modalitate nouă de a lua pulsul realităţii dezbătute. În cazul de faţă, povestea unui stomatolog ieşit din minţi este spusă într-o manieră în care Jude aplică o viziune dusă pînă la extrem asupra condiţiei părintelui divorţat în societatea actuală. Iar dacă luăm în considerare umorul sardonic în care, de fapt, rezidă Film pentru prieteni (văzut, pe bună dreptate, de criticul Lucian Maier, ca o peliculă ce nu se putea susţine decît pe o reconstruire totală a temeliilor cinematografice cunoscute) se poate observa la Jude, după acest film, că începe să-şi contureze un stil propriu, bazat pe modalitaţi narative inconfortabile cu care acesta tratează aspecte sociale.
Toata lumea... vorbeşte într-o jumătate de zi degajat dar, în acelaşi timp, nonconformist şi "deranjant", despre potenţialele consecinţe ale unui divorţ; astfel, el însuşi este un divorţ de normele convenţionale cu care cinematograful obişnuieşte să aducă în discuţie relaţiile dintre părinţi divorţaţi. E un atac frontal, care dezbracă la piele realitatea, propunînd în context o viziune "netrucată", lipsită de inhibiţii estetice şi, implicit, de autocenzură.