La ţară. Adevărul ţâşneşte cu pipeta

Când, acum doi ani, se lansa Bash. O trilogie contemporană la Teatrul ACT, începeam o notiţă cu "De ce mi se pare Bash cel mai bun spectacol al stagiunii?". Au trecut doi ani şi – fie-mi subiectivitatea iertată - Bash rămâne de neegalat. Mai mult, dacă acum aş scrie despre el, aş începe cu o rectificare: "De ce mi se pare Bash cel mai bun spectacol al ultimelor stagiuni?".

Pe vremea aceea perplexitatea mea (plăcută) se datora naturaleţii, sensului cu totul nou dat teatralităţii, coerenţei unei viziuni în care firescul era cuvântul de ordine atât în ceea ce priveşte structurarea şi reinvestirea dramaticului, cât şi - lucru mare! - maniera de joc. Era menţionată, cred, printre punctele pe care şi le propunea Compania "Teatrul fără frontiere" nevoia unui spectacol ajustat după zilele noastre în care ţipătul, declamaţia şi gestul retoric, adică teatralitatea DE-ŞĂN-ŢA-TĂ erau - har domnului! -, aşa cum merită, aruncate la lada de gunoi a istoriei teatrului. Deşi teatrul nostru e recunoscut încă pentru nostalgia cultivată în faţa formelor îmbâcsite. Texte contemporane şi o altă manieră de joc însemnau punctele cheie ale resurecţiei propuse de "Teatrul fără frontiere". Care se plia perfect pe platforma Teatrului ACT. Spectacolele care au urmat, Shape of things, iar acum La ţară, respectă ad litteram cerinţele dintâi.

Textul La ţară aparţine dramaturgului britanic Martin Crimp, lăudat de critică pentru inteligenţa cu care a asimilat precizia lingvistică a lui Beckett, tensiunea verbală cultivată de Pinter (schimbul de replici în ritm de ping-pong, suspansul, jongleria cu leitmotive, limbajul ca voal ce ascunde, în care cele mai banale propoziţii lasă să se întrevadă neobişnuitul în tonuri sinistre), dar şi tradiţia teatrului european de secol XX: suprarealist, absurd şi post-structuralist.

Textul lui Crimp este o mixtură elaborată de dramă conjugală, în rudimente de teatru psihologic şi simetrie clasică (patru tablouri, fiecare cu câte o pereche de personaje) ce coexistă bine merci cu tăvălugul sub care intră mitul bucolic al lui Virgiliu. Nici vorbă de armonie, ordine şi echilibru regenerat la ţară ca în clasicul latin. Oamenii lui Crimp - din cale afară de obişnuiţi (deci nevrotici) - nu fac decât să-şi transporte depresia, spaimele îngropate (şi cu atât mai tenebroase), viciile şi poftele turbate din peisajul citadin tradiţional decadent în peisajul rural proaspăt şi virginal. Aici trebuie menţionată soluţia scenografică inteligentă - peisaj de fundal ca rescriere a tehnicii trompe l'oeuil - a lui Andu Dumitrescu, acest artist, deja cunoscut, al semnificării pe spaţii restrânse.

Spectacolul de la ACT impresionează prin minuţie şi subtilitate. Căci despre o elaborare minuţioasă, dar cu atât mai discretă, e vorba în ceea ce priveşte regia lui Peter Kerek. Regizorul augmentează lanţul nesfârşit de întrebări şi răspunsuri reprimate care lasă să se întrevadă duplicitatea fiecărui personaj. Rămâne fidel piesei amestecând tehnicile dramei poliţiste - ambiguizarea mesajului, cultivarea deliberată a tensiunii şi a subtextului - cu ludicul şi situaţiile cotidiene, banalităţile de cuplu, cu o dezolare crescută exponenţial. Scenele construite de el nu denotă, ci conotează alcătuind un joc secund care subminează moment de moment realităţile formulate.

Replicile extrem de scurte ale lui Crimp se succed în miniconstrucţii logice, dar lasă să se întrevadă, mai ales prin propoziţiile frecvent neterminate, un continuum emoţional de adâncime (format, fireşte, din râcă, iritare şi frustrări, doar e vorba de un cuplu soţ-soţie de 40 de ani, cu doi copii) care izbucneşte în fiecare breşă sintactică. Repede reprimată, contradicţia ţâşneşte, matematic, în fiecare schimb de replici. Matematic, după câteva stereotipii conversaţionale şi atitudinale (solicitudinea soţului, grija soţiei pentru copii), câte un adevăr irumpe şi plesneşte peste faţă. Cu toate acestea, rămâne în permanenţă un plan latent al relaţiilor nespuse, al dorinţelor şi disperărilor, iar ceea ce se exprimă nu e decât un dialog paralel cu realităţile din ce în ce mai îngropate sub cuvintele superflue.

Mihaela Sîrbu, cutremurătoare în firescul cu care joacă soţia apăsată, rigidă şi protectoare, atinge virtuozitatea în acest personaj suspicios, compus din semi-acreală+semi-dragoste conjugală+disimulare de dramă burgheză a spaimei şi umilinţei. Umilinţă datorată, evident, relaţiei extra... a soţului, cu o tânără inteligentă, cultivată, latinistă şi istorică. Suprasenzuală. Supraimaginativă. În persoana actriţei Alina Berzunţeanu, temperament scenic exploziv, cu o ştiinţă perfectă a ruperilor şi accelerărilor de ritm, o bombă de vitalitate şi ludic.

Vinovat de toate este, fireşte, soţul şi amantul. Jucat de Mihai Călin, campion al disimulării cu umor, fascinant prin inimaginabilele grade de naturaleţe. Artist, ca şi în Bash, în a interpreta culpa, înfrânarea dureroasă, vitalitatea reprimată la jumătate de drum, atotputernicul compromis cu sine. Construcţia personajului său este lucrată în nuanţe infinitezimale, de elogiat cu atât mai mult cu cât stă sub semnul charismei prin simplitate şi firesc.

Publicul de la Teatrul ACT va găsi un nou spectacol care îi vorbeşte în limba de azi, conducându-l, prin intermediul excelenţei actoriceşti, în subterana tensiunilor şi în fundătura reprimărilor. Experienţa merită!