Nimic despre marile probleme ale omenirii - La ţară

Cine a zis că piesele lui Cehov s-au demodat n-a văzut La ţară. Un spectacol de azi, despre oameni de azi, cu drame de azi, totul în stilul amicului Cehonte, cu dialoguri bine scrise şi cu tăceri la fel de bine dozate. Nimic nu e pe faţă în spectacolul ăsta, fiecare îşi ascunde dorul, durerea, frustările, sexuale sau de alt fel. Cuvintele nu spun ce gândesc personajele, gesturile arată mai mult decât vorbele, emoţia se simte tot timpul, iar povestea alunecă fără încrâncenarea modernităţii cu orice preţ (înţeleasă de multe ori doar ca limbaj ceva mai colorat, adică frust).

Un cuplu tânăr se retrage din viaţa tumultuoasă a oraşului undeva în suburbii, la ţară. Pentru ea e raiul, pentru el e monotonia din care simte imperios nevoia să evadeze. Aşa că se agaţă de o aventură sordidă. Transformă o puştoaică în femeia la care visează şi care nu e soţia lui. Cealaltă capătă astfel atributele unei târfe tinere şi obraznice, aşa cum îi place lui, e femeia care îi trezeşte visele şi adrenalina. Acasă, singură cu imaginea idilică de dincolo de fereastră şi cu panerul cu mere, ea, soţia se resemnează. Faţă în faţă, soţie şi amantă, nu au nimic să îşi spună. La mijloc, el este la fel de tăcut. Cuplurile se sparg în tăcere. El şi ea nu se mai pot iubi şi nu se pot ierta, el şi cealaltă nu au în comun decât atracţia aparenţei.

Mihaela Sârbu, în rolul soţiei, e rănită, furioasă cu măsură, tristă până la muţenie şi înfrântă categoric când se încalţă cu pantofii-fetiş pe care îi dăruieşte el şi care îi dau doar aspectul celeilalte, nu şi substanţa ei. El nu poate să-şi schimbe dorinţele, ea nu poate să i le împlinească. Dar se mint amândoi, conştient, că o vor lua de la capăt. În coş, merele sunt rotunde ca amintirile şi roşii ca păcatul. Între ei nu mai e nimic.