Toată lumea din familia noastră duce aceste aspecte către ultimele consecinţe: vorbele cele mai grele, violenţă fizică. În acest context, Radu Jude propune o serie de situaţii în care răul familial e din ce în ce mai adînc, situaţii care te ţin lîngă ecran - dar nu atît prin credibilitatea lor (prin posibilul real pe care-l exprimă), cît prin inventivitatea lor malefică, atît de exagerată în raport cu normalitatea colectivă, cu decenţa pe care o visăm cu toţii încît, deseori, filmul capătă accente comice.
Marius (Şerban Pavlu) are la dispoziţie numai un sfîrşit de săptămînă în fiecare lună pentru a-şi vedea fiica de cinci ani. Fosta lui soţie, Otilia (Mihaela Sîrbu) - personaj care poate fi privit intertextual, ca trimitere acidă la Otilia lui Mungiu din 432 -, îl ţine pe Marius la distanţă de fiica sa; de exemplu, are grijă ca bărbatul să nu-şi poată felicita fetiţa de ziua ei, nici măcar la telefon. În ziua în care vine să-şi ia fiica, pe Sofia, pentru a petrece o vacanţă la mare, o vacanţă îndelung plănuită, Marius izbucneşte definitiv. Pe motiv că Sofia avusese febră cu o seară înainte şi că Otilia (acum plecată la cosmetică) decretase că fata nu poate părăsi apartamentul, Aurel (Gabriel Spahiu), iubitul Otiliei, şi mama acesteia din urmă (Tamara Buciuceanu) nu-l lasă pe Marius să pornească spre litoral. Iritarea bărbatului creşte odată cu aşteptarea, iar după sosirea Otiliei, care-l sfidează necontenit, îşi pierde cumpătul şi caută să pună lucrurile la punct, conform punctului său de vedere.
Izbucnirea lui Marius înscrie filmul pe o traiectorie pe care observăm o creştere direct proporţională a dramatismului şi a absurdului situaţiilor în care se regăsesc personajele. Şi cu cît această proporţie se adînceşte, cu atît e mai vizibilă abordarea de gen a autorului - comedia de moravuri. Un gen în care, avînd în vedere partea secundă a filmului, autorul se poziţionează către extreme. Conform părţii secunde a peliculei, familia nu mai e celula de bază a societăţii, ci e agentul toxic ce duce la pierderea valorilor sociale (la fel cum amiciţia pare a fi numai ipocrizie în Film pentru prieteni).
Viziunea de gen a autorului e întărită de modul în care Marius e introdus în poveste şi de replicile critice pe care autorul le adresează indirect (altfel decît prin mijlocirea întîmplărilor din poveste) realităţii de pe ecran - şi, prin intermediul ei, lumii în general. Viaţa lui Marius dinaintea apariţiei sale pe ecran are o articulare de condei (pe baza unor corespondenţe destul de simpliste). Viaţa lui e dezordonată, lipsa capacităţii sale de a-şi aranja problemele e vizibilă în apartamentul său. Numai filmele şi muzica sînt la locul lor, corespodentul lor exterior fiind serviciul, care merge bine (Marius e tehnician dentar). Pe bicicletă, Marius fredonează Time, o piesă a celor de la Pink Floyd în care e vorba despre viaţă, despre irosire, despre îngroparea intereselor care te animă cu adevărat într-un plictis cotidian, sufocant (lucruri de care eroul nu e străin). Punerea în antiteză a pasiunii pentru Pink Floyd cu prezenţa tatuajului cu sirenă de pe antebraţul drept al lui Marius nu serveşte în cel mai fericit mod atenţionării asupra degringoladei existente în mintea personajului. Iar numele fetiţei, Sofia (sophia, înţelepciune), e un pic prea explicit în relaţie cu cele vizibile pe ecran.
Dacă elementele de mai sus pot fi acceptate drept convenţii ale genului, cel puţin două ipostaze macină reuşitele proiectului odată ce vizionarea se va fi încheiat. Cearta lui Marius cu tatăl său prefigurează ceea ce se va petrece acasă la Otilia, însă, spre deosebire de evenimentele ulterioare, replicile tată-fiu sînt ratate artistic din cauza construcţiei caricaturale a celui dintîi (jucat de Alexandru Arşinel). Partitura lui Arşinel ratează febrilitatea trecerii de la bunătate la isterie, se împiedică în replici din Caragiale, astfel că reflecţia critică a autorului (sublinierea faptului că sufletele cu pretenţii de nobleţe sînt mai aproape de mahala decît de civilizaţie) rămîne doar o reprezentare comună, o abordare de tabloid a unei idei semnificative. De asemenea, discutabilă este şi atitudinea fetiţei. Cu toate că e interesată de ceea ce înseamnă moarte, cu toate că înţelege că tatăl său a produs un dezastru în bucătărie şi că Aurel suferă de pe urma încăierării lor, Sofia acceptă jocul tatălui său şi nu se împotriveşte sau sperie cînd îşi vede mama maltratată. Atitudinea de noncombat a fetiţei serveşte demersului moral al filmului (sublinierea diferenţelor existente între sophia şi zophos), însă dăunează plauzibilităţii celor petrecute în casa Otiliei.
Din punct de vedere valoric, Toată lumea din familia noastră se situează lîngă Morgen sau Din dragoste cu cele mai bune intenţii. Cu un plus de spectaculozitate pentru proiectul lui Radu Jude, date fiind tema şi abordarea. Cu alte cuvinte, e un film ce merită văzut, mai ales că avem pentru el un termen de comparaţie proaspăt şi internaţional, Carnage al lui Roman Polanski.