Poveste deschisă - Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia la Festivalul Filmului European, 2012

Povestea se ţese lent, detaliile se întrevăd întâi printr-o plasă, apoi ies unul câte unul la iveală, într-o succesiune tihnită. Cadrele sunt lungi, semnificaţiile sunt lăsate spre a fi judecate de fiecare spectator în parte, povestea se ramifică deschis, nu se închide la sfârşit, ci rămâne ca o idee abia începută în minte, ce urmează a fi dezvoltată şi căreia i se vor atribui treptat sensuri, într-un proces lent revelator. Pare că vorbesc de un film ce riscă (mai ales că durează undeva spre 2 h 40) să plictisească, nu? Ei bine, la finalul filmului aş fi fost în stare să mai stau priponită încă o oră sau cât ar mai fi trebuit, urmărind cursul unei poveşti ce pare că a fost abia iniţiată şi că trebuie acum să o continui mental singură. Am rămas cu mintea plină de lucruri, care au stăruit mult după ce filmul s-a terminat, pentru că este genul de proiecţie care te transformă într-un homo plindeîntrebări.


Firul narativ este lesne de parcurs, fiind înţepat din loc în loc cu o andrea a unor discuţii semnificative ce se reiau. Trei maşini de poliţie străbat în miez de noapte ţinutul Anatoliei în căutarea unui cadavru îngropat în preajma unui copac rotund şi a unei fântâni. Ghidul lor este chiar cel care se presupune că a înfăptuit crima, însă acesta nu îşi mai aduce bine aminte unde anume este ascuns corpul, astfel că trec din loc în loc. Între personaje se creează nişte legături ce se înlănţuiesc simbolic, într-un şirag în care nimic nu prea e ceea ce pare la început.

Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia mi-a trezit gânduri pe care nu le mai nutrisem de ceva vreme, bucuroasă că am avut parte de o experienţă atât de profesionist filmată, de un scenariu care mi-a transformat gândurile în morişti, făcându-mă să îmi imaginez ipoteze, să caut răspunsuri şi după ce filmul s-a terminat, dar nu în chip forţat, ci în mod natural, de parcă toate acele drumuri şerpuite care apar în film s-ar fi închegat în mintea mea ca un drum pe care trebuie să îl parcurg eu însămi prin Anatolia, prin lumea creată de acest film superb, prin desişurile poveştii scrise cu multă iscusinţă. Mi-am dorit de multă vreme să văd un film de acest tip, nu uşor de parcurs, dar nici dificil sau înţelenit, ci inteligent, genul de film care îţi deschide un orizont larg de tot de interpretare şi care îţi interzice să laşi lucrurile aşa, te pune într-o postură de creator al unui sfârşit sau a unei continuări. Pentru că filmul nu se termină, un film de acest tip nu are sfârşit, iar participarea la el reprezintă cumva un acord tacit de creaţie. Vei vrea apoi, fie conştient, fie nu, să duci mai departe o poveste ce îţi rămâne imprimată în creier ca un stigmat. Să o scrii, să o vizualizezi, să o creionezi perpetuu până ce ea se va fi conturat din ce în ce mai bine. E genul de film, genul de poveste care nu se epuizează prin vizionare, ci creează numai un început pe care apoi, migălit, mintea va imprima în continuare, continuând scenariul după propria-i imagine a lumii.